Oscar Wilde, un irlandez de geniu

La 30 noiembrie 1900, la Paris, se stingea din viaţă Oscar Fingal O’Flaherty Wills Wilde, scriitor irlandez, cel mai cunoscut dintre scriitorii estetizanţi de limbă engleză. A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris.

 

 

Născut la 16 octombrie 1854, la Dublin, Oscar Wilde a fost fiul unui medic irlandez. Tatăl său, Sir William Wilde, doctor specialist în boli de ochi şi urechi, anticar şi scriitor, mai avea trei copii dintr-o primă relaţie. Mama sa, Jane Francesca Elgee, era poetă (scria poeme revoluţionare sub pseudonimul Speranţa) şi jurnalistă.

În timpul şcolii, Oscar Wilde a excelat în studiul clasicilor, la limba greacă şi la desen, câştigând numeroase premii şi burse de studiu. După studii strălucite la Trinity College din Dublin, a audiat prelegerile de estetică ale lui John Ruskin la Universitatea din Oxford, unde s-a distins şi prin gusturile sale rafinate, îmbrăcămintea elegantă şi stilul dandy de viaţă.

În timpul studiilor la Magdalen College, Oxford, a început deja să scrie şi s-a arătat interesat de principiile estetismului. În anii 1880, a oscilat între diferite formule artistice, pentru a deveni cunoscut, un deceniu mai târziu, graţie pieselor sale de teatru. Cu personalitatea sa efervescentă, ţinutele spectaculoase şi conversaţia sclipitoare, Oscar Wilde a devenit un obişnuit al cercurilor literare la modă în Londra, susţinându-şi şi financiar familia prin diferite conferinţe despre estetism şi supremaţia artei, dar şi prin activitatea de jurnalist.

După absolvire, în 1878, Oscar Wilde s-a mutat la Londra. În acelaşi an, a primit premiul „Newdigate” pentru poezie şi a iniţiat mişcarea „Artă pentru artă”, prin care dezvolta teoria sa asupra estetismului. Asupra primului său volum de versuri, criticii nu au căzut de acord, dar şi-a asigurat celebritatea.

În ziua de 2 ianuarie 1882, cobora de pe vapor, în portul New York, un tânăr înalt, bine făcut, îmbrăcat cu o haină lungă, cu guler şi manşete de blană. Avea o faţă mai mult lungă decât ovală. Părul bogat, aproape negru, despărţit de o cărare pe mijlocul capului, lăsa să se vadă o frunte înaltă. Trăsăturile fine ale figurii păreau aproape feminine. Păşea cu distincţie, avea alură de rasă veche, mândru, captând imediat atenţia. Întrebat de vameşi ce are de declarat, a răspuns de îndată, stupefiat: „N-am nimic de declarat, în afară de geniul meu.” Tânărul era Oscar Wilde, de origine irlandeză. Împlinise 27 de ani, era deja celebru în Anglia pentru talentul său de causeur, pentru neconformismul afişat şi atitudinea critică, mai degrabă una de zeflemea la adresa societăţii în care trăise. Publicase în 1881 o carte de „Poeme”, foarte bine primită, care exercita o fascinaţie aparte. Avea o cultură solidă, era un fin cunoscător al filozofiei şi artei antice. În 1876 făcuse o lungă călătorie în Grecia. Avea gust pentru vestimentaţia excentrică, dar mai ales pentru exprimarea paradoxală, cu formulări care deveneau memorabile.

Oscar Wilde capta de îndată atenţia prin încercarea de desfiinţare a prejudecăţilor, a oricărui convenţionalism. Era aşadar preferatul tuturor celor care vedeau în puritanismul de la sfârşitul epocii victoriene o formă de ipocrizie şi ţinta adepţilor conservatorismului. Era convins că aproape totul în jurul lui e fals, de la convenţia socială, la reflectarea artistică, şi promova consecvent principiul „artă pentru artă”. Tânărul apostol al estetismului, dezgustat de atmosfera de sfârşit de secol, avea desigur alura iconoclastă a irlandezilor, mica „nebunie” îmbrăcată în haine de dandy. Cât despre paradox, îl definea deja „irevocabil” drept „numele pa care îl dau idioţii adevărului”. Atracţia exercitată de Oscar Wilde în rândul elitei intelectuale avea să fie imortalizată de pictorul William Powell Frith, într-un tablou din 1883, „Expoziţie personală la Academia Regală, 1881”.

Este tânărul înalt din dreapta, îmbrăcat elegant, cu joben, privind spre un tablou de pe perete şi având în mână un carnet de note. Explică ceva sau, mai mult, ţine chiar o dizertaţie pornind de la un tablou şi stârnind atenţia domnilor şi doamnelor care îl înconjoară. În faţa lui, un copil în verde îl priveşte cu atenţie. O domnişoară în roz, cu pălărie galbenă, pare încremenită în admiraţie. Este posibil ca pictorul să fi avut şi o intenţie satirică prin acest tablou în care toţi îl recunoşteau pe tânărul irlandez.

Oscar Wilde se îmbarcase pe vapor, cu destinaţia New York, în 24 decembrie 1881. Suportase călătoria peste ocean pentru a face un turneu de conferinţe în Statele Unite ale Americii şi Canada, conferinţe prin care dorea, trufaş, să impună ideile estetice ale curentului pe care îl promova şi să le aşeze la baza noii civilizaţii. America exercita, desigur, fascinaţie, deoarece părea a fi mai receptivă decât bătrâna Europă.

Wilde a fost înconjurat imediat de admiratori; la scurt timp i-a apărut în America o ediţie a „Poemelor”. Timp de un an, avea să ţină în diverse oraşe, New York, Chicago, San Francisco şi multe altele, peste două sute de conferinţe cu teme diverse, subsumat însă principiilor sale estetice. Subiectele erau când filozofice, când pur literare, când prezentări ale poeticii personale, când cu impact plastic, ca de pildă „decorarea locuinţei”. Puţini ştiu că vorbele binecunoscute, devenite clişeu „Nu trageţi în pianist! Face şi ele ce poate” i se datorează.

Se pare că nu Oscar Wilde este autorul lor; el este însă cel care le-a lansat, după ce le-a văzut scrise sau le-a auzit într-un bar de noapte plin de mineri. Aşa încât poate trece fără grijă drept autorul lor. Întors în  Anglia după triumful american, tânărul irlandez a fost asaltat de reporteri, curioşi să afle ce impresie i-a făcut America. A răspuns printr-un paradox, devenit şi el popular: „Americanii şi englezii au totul în comun, în afară, bineînţeles, de limbă.” Oscar Wilde a locuit pentru o scurtă perioadă la Paris, după care şi-a încheiat şirul de conferinţe în Marea Britanie şi Irlanda. În 1884 s-a căsătorit cu Constance Lloyd, cu care a avut doi fii: Cyril (1885) şi Vyvyan (1886). Tot în 1886, Oscar Wilde a avut prima relaţie homosexuală cu tânărul Robbie Ross (la moartea acestuia din urmă, în 1918, cenuşa lui a fost îngropată în mormântul lui Oscar Wilde). În ultimii ani ai secolului al XIX-lea, a publicat o serie de opere care i-au adus un mare renume în lumea artistică.

 

Ultimii şase ani reprezintă apogeul de creaţie al irlandezului. Poveştile pentru copii, piesele de teatru şi mai ales „Portretul lui Dorian Gray” i-au adus lui Oscar Wilde, pe lângă nişte citaţii în tribunale, şi mult dorita faimă.Cu tot succesul, steaua lui Oscar Wilde a intrat în declin începând cu anul 1891, an în care scriitorul l-a întâlnit pe lordul Alfred Douglas. În curând, cei doi au devenit iubiţi şi de nedespărţit până la arestarea lui Wilde, patru ani mai târziu, când după acuzarea de homosexualitate (pe atunci ilegală în Anglia) a fost condamnat la închisoare.Oscar Wilde era pe deplin încredinţat că „să fii puţin sincer e primejdios, dar să fii foarte sincer e absolut fatal” şi că „Există două tragedii în viaţă: una, de a nu-ţi satisface dorinţa şi alta de a ţi-o satisface.”

 

Ostil filozofiei şi convenţiilor morale ale epocii victoriene, Oscar Wilde a dus o viaţă de ostentaţie cinică şi de scandal, afişându-şi public relaţia sa homosexuală, ceea ce i-a atras, în 1895, o condamnare penală de doi ani de închisoare pentru ultragiu la moralitatea publică. Între timp, soţia şi copiii l-au părăsit şi şi-au schimbat numele în Holland. Ultima parte a condamnării a ispăşit-o în închisoarea din Reading, ea făcând obiectul unei celebre balade. După eliberare, ruinat financiar de luxoasa relaţie cu Bosie (Lordul Douglas) şi căzut în dizgraţie, Oscar Wilde a mai trăit trei ani, cutreierând Europa şi locuind în hoteluri ieftine. A murit la Paris, la 30 noiembrie 1900, după o meningită care s-a instalat după o infecţie puternică la o ureche. A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris.

 

 

Rolul artistului şi un „vârtej de suferinţe”

 

Oscar Wilde a publicat versuri, povestiri, eseuri. Romanul „Portretul lui Doria Gray” este cea mai importantă operă a sa, o ilustrare pregnantă a principiilor sale estetice. El a definit rolul artistului în căutarea rafinamentului şi frumosului şi a situat arta mai  presus de viaţă, pentru că exprimă esenţa caracterelor şi a fenomenelor mai fidel decât realitatea însăşi.

În creaţia sa dramatică, „Evantaiul doamnei Windermere”, „O femeie fără importanţă”, „Soţul ideal”, „Ce înseamnă să fii onest”, care continuă tradiţiile comediei engleze din secolul al XVIII-lea cu Sheridan, Oscar Wilde a satirizat snobismul, frivolitatea şi făţărnicia „înaltei societăţi” a timpului, lăsând să se întrevadă preocupările sale proprii  pentru problemele spirituale majore ale omului. Subtilitatea caustică a satirei şi ingeniozitatea paradoxului, verva scânteietoare a dialogului, bogăţia ornamentală şi rafinamentul stilizării cizelate a frazei au impus creaţia lui Oscar Wilde în dramaturgia de la finele secolului al XIX-lea.

Ultimele lucrări, după proces şi după şederea în închisoare, vădesc sensibil depărtarea de principiile sale estetizante. În confesiunea „De profundis”, din 1897 nu a mai făcut risipă de paradoxuri strălucitoare, ci a povestit cu multă durere în suflet zbuciumul său. Ideea că viaţa este un vârtej de suferinţe pe care oamenii şi le pricinuiesc unii altora stă la baza ultimului poem al lui Oscar Wilde, „Balade închisorii din Reading”. Ea a fost scrisă sub impresia lăsată de executarea unuia dintre deţinuţii care se aflau împreună cu el în închisoare şi care fusese condamnat pentru că îşi ucisese iubita.

Oscar Wilde a fost un stilist remarcabil. El ştia să picteze prin cuvinte, zugrăvind în faţa ochiului cititorului tablouri de o frumuseţe uimitoare. Privită în ansamblu, creaţia lui a oglindit declinul umanismului şi cultul artei în ceea ce are ea mai relevant.

 

 

Un roman otrăvitor, dar perfect

 

În „Portretul lui Dorian Gray”, Oscar Wilde şi-a adunat şi rafinat ideile filozofice, stârnind un adevărat scandal. Romanul a fost folosit în procesul intentat un an mai târziu, ca dovadă a homosexualităţii sale.

Publicat pentru prima dată în 1889 în revista „Lippincott’s”, este singurul roman terminat de Oscar Wilde.  A fost republicat în 1891, într-o variantă revizuită şi extinsă de Oscar Wilde, care a eliminat anumite pasaje controversate şi a adăugat şapte capitole şi o prefaţă aforistică. Scopul romanului, un strălucit puzzle, era să epateze minţile convenţionale prin explorarea infinitelor relaţii dintre viaţă şi artă.

Analiză subtilă a societăţii victoriene târzii, dublată de o afirmare a principiilor estetismului şi a teoriei frumosului ca valoare absolută, combinând elementele gotice cu cele ale prozei franceze decadente, „Portretul lui Dorian Gray” este unul dintre marile romane ale lumii, care a însemnat un punct de cotitură în istoria literaturii. „Romanul meu este otrăvitor, dacă vreţi, dar nu puteţi nega că este perfect, iar perfecţiunea este ceea ce căutăm noi, artiştii”, afirma Oscar Wilde.

 

 

„În tinereţe credeam că banii sunt lucrul cel mai important din viaţă. Acum, la bătrâneţe, m-am convins.”

 

„Nu călătoresc niciodată fără jurnalul meu. Trebuie să ai mereu ceva palpitant de citi în tren.”

 

„Nu există nimic mai frumos pe lume decât devotamentul unei femei măritate. E un lucru despre care bărbaţii însuraţi n-au nici cea mai vagă idee.”

 

„Un pesimist este cineva care, atunci când trebuie să aleagă dintre două rele, le alege pe amândouă.”

 

„Iartă-ţi întotdeauna duşmanii; nimic nu-i enervează mai tare.”

 

„Cum poate o femeie să se aştepte să fie fericită cu un bărbat care insistă să o trateze ca şi cum ar fi o fiinţă umană?”

 

„Sunt sătul de femei care iubesc pe câte cineva. Femeile care urăsc pe cineva sunt mult mai interesante.”

 

„Omul foarte bine informat – iată idealul modern. Iar mintea omului foarte bine informat este un lucru groaznic. Este asemenea unui magazin de vechituri, prăfuit şi plin de obiecte monstruose, în care toate lucrurile au un preţ mai mare decât valoarea reală.”

„Femeile reprezintă triumful materiei asupra spiritului, aşa cum bărbaţii reprezintă triumful minţii asupra moralei.”

 

„Unii produc fericire oriunde se duc; alţii oricând se duc.”

 

„Femeile sunt creaturi menite să fie iubite, nu înţelese.”

 

„Când o femeie se mărită din nou, o face pentru că şi-a detestat primul bărbat. Când un bărbat se recăsătoreşte, o face pentru că şi-a adorat prima soţie. Femeile îşi încearcă norocul; bărbaţii şi-l riscă.”

 

„Chipul bărbatului este autobiografia lui. Faţa femeii este opera ei de ficţiune.”

 

„Nici o femeie nu-i genială. Femeile aparţin sexului decorativ. N-au nimic de spus, dar acest nimic îl spun într-un mod încântător.”

 

„Femeile ne iubesc pentru defectele noastre. Dacă avem destule, ele ne vor ierta totul, chiar şi uriaşele noastre intelecte.”

 

„Un bărbat poate fi fericit cu orice femeie, atâta timp cât nu o iubeşte.”

 

„Ar trebui să fim mereu îndrăgostiţi. De aceea, n-ar trebui  să ne căsătorim niciodată.”