Ororile comunismului cambodgian

„Khmerii rosii” este o sintagma folosita pentru a denumi gruparile comuniste din Cambodgia, conduse de Pol Pot, khmerii fiind grupul etnic dominant in Cambodgia. Originile acestor grupari coincid cu infiintarea in 1960 a Partidului Comunist din Cambodgia. In 1963, secretar general al partidului a devenit Pol Pot. Acesta a inceput, la scurta vreme de la preluarea puterii in partid, sa organizeze revolte ale taranilor impotriva regimului regelui Sihanouk. Armata Revolutionara din Kampuchia, condusa de Pol Pot, a declansat un razboi civil impotriva fortelor guvernamentale. Sprijiniti de comunistii din Vietnamul de Nord, khmerii s-au implicat la randul lor in razboiul din Vietnam, motiv pentru care au devenit tinta atacurilor americane. Dupa caderea Saigonului in 1975, khmerilor le-a fost deschisa calea spre preluarea puterii, eveniment petrecut la 17 aprilie 1975. In ciuda originii acestor grupari, ideologia khmerilor rosii a fost diferita de orice alta forma de comunism, pentru ca nu era nici maoista, nici marxist-leninista. In cei patru ani cat au detinut puterea, khmerii rosii au avut doua obiective majore: primul, sa institutionalizeze o superioritate asumata a populatiei khmere asupra intregii tari; al doilea, sa supuna Cambodgia si populatia Cambodgiei controlului lor absolut. In acest scop, peste doua milioane de cambodgieni de alta etnie au fost macelariti, iar economia, care era controlata in totalitate de stat, a sucombat. Pol Pot a incercat sa puna in practica o viziune unica, autoritarista despre comunism, care se baza pe anumite elemente de taoism; prin urmare, a desfiintat orasele si i-a fortat pe oameni sa munceasca in comune agrare, a desfiintat banii si a introdus o economie bazata pe schimbul in natura, executandu-i pe toti cei care nu pareau a fi de acord cu noua ordine instaurata. Regimul comunist din Cambodgia a fost cel mai scurt regim comunist din lume. Instaurat tarziu, in comparatie cu alte regimuri comuniste, el a luat sfarsit dupa patru ani de teroare. In 1977, incurajat de aliatii sai chinezi, Pol Pot a declansat un razboi imprudent impotriva Vietnamului. Trupele vietnameze au ocupat Pnomh Penh-ul si l-au silit pe Pol Pot sa se retraga in zonele rurale in ianuarie 1979, de unde a continuat sa opuna rezistenta, khmerii rosii purtand un razboi de gherila impotriva regimurilor succesive care au condus Cambodgia. Aceste grupari au fost insa izolate pe masura ce regimul s-a stabilizat si a devenit mai autoritar. Efectivele acestor grupari au scazut dramatic dupa ce unele dintre ele au acceptat in 1995 incheierea unui armistitiu, iar in 1999 ultimele grupari ale khmerilor rosii au capitulat. Comparativ cu ce s-a intamplat in Cambodgia, orice forma de comunism paleste. Urma pe care khmerii rosii au lasat-o in istorie este in intregime facuta din sange. Ororile comunismului cambodgian le depasesc pe toate celelalte orori ale comunismului. Pol Pot si khmerii rosii si-au propus aplicarea imediata a comunismului integral, fara lunga perioada de tranzitie care parea sa faca parte din fundamentele ortodoxiei marxist-leniniste. Moneda a disparut, colectivizarea integrala a fost incheiata in mai putin de doi ani, iar diferentele sociale au fost eliminate prin distrugerea totala a claselor bogate, intelectuale, comerciale, antagonismul milenar dintre sate si orase fiind rezolvat prin suprimarea intr-o saptamana a acestora din urma. „Pol Pot a crezut, fara indoiala, ca se ridica mai sus decat gloriosii lui stramosi – Marx, Lenin, Stalin, Mao Tzedun – si ca revolutia secolului XXI va fi khmera, cum cea din secolul XX fusese rusa, apoi chineza”, afirma Jean-Louis Margolin. Pol Pot a declarat ca statul cambodgian construia comunismul fara nici un model. Pustiirea integrala a orasului Phnom Penh, imediat dupa victoria khmerilor, a fost un soc neasteptat pentru cambodgieni ca si pentru opinia publica internationala, care a perceput pentru prima oara evenimentele exceptionale care se desfasurau in Cambodgia, chiar daca locuitorii orasului mai erau inca tentati sa acorde incredere pretextelor avansate de noii stapani: protectia populatiei impotriva bombardamentelor americane. Evacuarea oraselor, care a ramas probabil una din „semnaturile” regimului in istorie, a insemnat cateva zeci de mii de morti. Cele mai multe dintre victimele acestei stramutari fortate au fost bolnavii operati de curand, batranii si cei care au preferat sa se sinucida decat sa-si paraseasca casele. In 1976, a inceput perioada epurarilor si a marilor masacre. Partidul comunist s-a trezit parca devorat din interior, intr-un ritm mereu mai accelerat. Nu au existat procese, nici macar acuzatii clare, dar toti arestatii au fost asasinati dupa ingrozitoare torturi. Trebuiau zdrobiti toti cei care aveau personalitate, independenta de spirit sau puteau reprezenta o amenintare la adresa proeminentei lui Pol Pot. Represiunea a fost mai atroce in rasaritul tarii, capatand caracteristicile unui genocid. Vietnamul ostil era aproape, iar un sef militar, Sao Phim, isi construise o solida baza de putere, fenomen unic de rebeliune impotriva Centrului. Supravietuitorii au fost deportati cu camionul, cu trenul, cu vapoarele spre alte zone unde erau destinati progresiv exterminarii. Mii de oameni au fost asasinati inca din timpul transportului. Aceste atrocitati au marcat o cotitura in ajunul prabusirii regimului: femeile, copiii si batranii au fost masacrati alaturi de barbatii adulti. Deportarile fortate ale orasenilor si epuizarile din cauza muncilor fortate au produs probabil in jur de 400.000 de victime. Henri Locard atribuie numai inchisorilor – ceea ce lasa deoparte executiile „pe loc”, si ele numeroase – intre 400.000 si 600.000 de victime cel putin. Bolile (in special dizenteria si paludismul) si foametea au mai produs pana la 900.000 de victime, dupa unele estimari. Mortalitatea a fost mai ridicata printre ex-oraseni; nu a ramas nici macar o familie intacta. Anumite categorii au fost tinta predilecta a exterminarii: fostii functionari ai administratiei, militarii, calugarii (clasa traditionala a acestei tari budiste reprezenta o inacceptabila forta ideologica concurenta), jurnalistii si intelectualii. Masacrele au fost mai mari in randul celor douazeci de minoritati etnice (cele mai numeroase erau minoritatea chineza, cea vietnameza si populatia cham musulmana din regiunile lacustre si fluviale). Nationalismul si xenofobia khmerilor rosii s-a tradus prin decretul care afirma ca in Cambodgia nu exista decat o singura natie si o singura limba, limba khmera. Mortalitatea a variat in timp. Teroarea si foametea au fost permanente si aproape generale; numai intensitatea lor varia, iar sansele de supravietuire depindeau enorm de aceasta intensitate. 1976 a fost anul unei teribile foamete si, conform unor marturii, 1977 a fost anul desavarsitei orori: foamete pustiitoare, dar si reluarea epurarilor, macelurile generalizate atingand in acel an cel mai ridicat nivel. Cambodgia lui Pol Pot a avut si o Constitutie. Redactata in 1976, ea afirma ca primul drept al cetatenilor era dreptul la munca. Cambodgienii nu aveau la ce sa spere in afara de cateva unelte rudimentare si ratia alimentara intotdeauna insuficienta; nici un ajutor tehnic, nici o instructie practica si cele mai rele sanctiuni pentru cei care se descurcau greu, oricare ar fi fost motivul: nici macar un handicap evident nu-l ferea pe individ de sanctiunea aplicata celor „lenesi” si incapabili – moartea. Foamea a dus la dezumanizare. Altfel nu poate fi explicata recurgerea ocazionala la canibalism, chiar daca acesta pare a se fi limitat la consumarea cadavrelor. Doua exemple sunt relatate de Pin Yathay: devorarea partiala a surorii ei de catre o fosta invatatoare si impartirea, intr-un salon de spital, a unui tanar decedat. In ambele cazuri, sanctiunea a fost moartea prin bataie in fata satului. Unul dintre paradoxurile regimului khmerilor rosii este acela ca a sustinut ca vrea sa construiasca o societate de egalitate, de dreptate, de fraternitate, de uitare de sine si, asemenea altor puteri comuniste, a provocat o dezlantuire nemaiintalnita de egoism, de „fiecare pentru sine”, de inegalitate a puterii, de arbitrar. Pentru a supravietui trebuia mai intai de toate sa stii sa minti, sa trisezi, sa furi si sa ramai insensibil. „E de ajuns un milion de revolutionari buni pentru tara pe care o construim. De rest nu avem nevoie. Preferam sa ucidem zece prieteni decat sa lasam un singur dusman in viata”: acesta era discursul khmerilor rosii la sedintele de cooperativa. Moartea violenta a fost ceva obisnuit in timpul guvernarii lui Pol Pot; oamenii mureau pe atunci mai mult asasinati decat de boala sau de batranete. Pedeapsa numita prin alte parti ale lumi „suprema” era banalizata prin frecventa si prin lipsa de insemnatate a motivelor aplicarii ei. Pentru milioane de cambodgieni de astazi, fractura „erei Pol Pot” a lasat o urma de foc de nevindecat. O parte din relele sociale cele mai profunde care mai bantuie si astazi in societatea cambodgiana, la un nivel exceptional pentru Asia de Est, provin din aceasta dezarticulare. Caracteristice sunt criminalitatea masiva si adesea foarte violenta (armele de foc sunt pretutindeni), coruptia generalizata, lipsa de respect si solidaritate, absenta la toate nivelurile a oricarui sens al interesului general. „In fata responsabililor dictaturii khmerilor rosii, acest laborator al tuturor derivatelor celor mai sumbre ale comunismului, cambodgienii, a caror dorinta primordiala este revenirea la o viata normala, nu trebuie lasati singuri sa indure povara lichidarii unui teribil trecut. Lumea, care a avut adesea atata indulgenta pentru calai, trebuie sa-si asume si ea, oricat de tarziu, aceasta drama”, afirma Jean-Louis Margolin. Angkar-ul decidea toate aspectele vietii „In Kampuchia Democrata, nu existau inchisori, tribunale, universitati, licee, moneda, carti, sport, distractii… Nici un fel de timpi morti nu erau acceptati intr-o zi de munca de douazeci si patru de ore. Traiul zilnic se impartea astfel: douasprezece ore de munca fizica, doua ore pentru masa, trei ore odihna si educatie, sapte ore de somn. Ne aflam in inima unui urias lagar de concentrare. Nu exista justitie. Angkar-ul (organizatie „revolutionara”, paravan al Partidului Comunist, aproape intotdeauna clandestin) decidea toate actele vietii noastre”, afirma Pin Yathay, unul dintre supravietuitorii genocidului cambodgian. Pentru a economisi gloantele… O metoda frecventa de ucidere era cea practicata de trupele Centrului: acestea masacrau pe loc si in masa echipele de cadre locale cazute in dizgratie, satele suspecte, populatii intregi. Niciodata nu s-a intocmit vreun act de acuzare precis, n-a existat posibilitatea de aparare, iar soarta victimelor nu a fost comunicata prietenilor sau rudelor acestora. Pentru a economisi gloantele, dar si pentru a satisface frecventul sadism al executantilor, impuscarea nu a fost metoda cea mai raspandita de executare. Dupa un studiu realizat de Sliwinski, doar 29% dintre victime au fost impuscate; numarul celor asasinati prin zdrobirea craniilor (cu bare de fier, cu coada lopetilor, uneori cu sapa) se ridica la 53%, procentul celor spanzurati sau asfixiati cu saci de plastic reprezinta 6%, iar cei sugrumati si omorati in bataie 5%. Ioan BOTIS