Orizont ‘77, amprenta sonoră a folkului maramureşean

O baladă, citadină, fulgerată de vântul ce împrăstie praful din mansarda casei lui Adrian Păunescu, unde Vali Moldovan domnea cu drept de scormonire peste hârtiile din arhiva poetului. O poveste, cu turnee „holografice”, în care voluptoase „mirese de-o noapte”, îmboldite de «Pajul Cupidon »din melodia lui Ghită Danciu, adeseori, alegeau a primi zorii zilei în bratele tânărului trubadur băimărean. O întâmplare în care ecoul chiotului Fratilor Petreus (haaai-turaaai!) din muntii Maramuresului răsună pe scena folkului.

Începutul: un accident?

Nu poţi vorbi de muzica folk din Maramureş fără să rosteşti Orizont ’77, fără să-i aminteşti pe Ghiţă Danciu şi Vali Moldovan.

Povestea Orizont începe în 1976 când, Gheorghe Danciu (viitorul lider al grupului), elev rebel de 16 ani, dar fotbalist de performanţă, suferă la genunchiul drept un accident care nu-i va mai permite să activeze în sport la nivel competitiv. Impulsul către muzica folk se va datora prieteniei cu tânărul (19 ani pe atunci) poet Nicolae Ionel Petricec. „Nu prea ştiam ce e cu folkul. Asta se-ntâmpla în ‘76, Cenaclul Flacăra începuse în ‘73. Petricec m-a pus să ascult câteva piese cu Vintilă, fiindcă lui îi plăcea Mircea Vintilă foarte mult. Pe Vali l-am luat pur şi simplu din parc, de pe o bancă, unde cânta la chitară ceva în stilul ăsta. Am început la Casa de Cultură, acolo ne-am născut. Petricec conducea cenaclul nostru, care se numea Rivulus Dominarum. Eram patru băieţi: Tibi Hindli, Vali, eu şi Petricec. Au apărut primele noastre cântece compuse de Vali, întâi «Trebuie», pe versurile lui Ion Ardeleanu Pruncu din Sighetu Marmaţiei, apoi «Balada cerbului călător» scrisă de Petricec”, îşi aminteşte Danciu.

Ideea de Orizont ’77 aparţine lui Ghiţă Mureşan, alt membru al formaţiei, care, elev fiind la liceul minier, a propus legătura între numele grupului şi specificul de bazin minier al oraşului. În mină, când se deschide un orizont, se dă numele anului.

Pintea, viteazul haiduc

În perioada anilor ‘77-’85, grupul a avut mai multe formule componistice, conţinând, alături de Ghiţă Danciu, nume ca: Tomy Szabo, Laci Keresztes, Dan Cordea, Ghiţă Mureşan, Vasile Ghita, Valentina Terheşiu, Sandu Pocol, Vasile Groşan, Mircea Pop. Printre spectacole şi concerte, anii ‘80 au fost consacraţi, în parte, lucrului la balada «Pintea, viteazul haiduc», cântec care încă apasă inima artistului, ca un lucru delicat, parcă neterminat cum se cuvine. O baladă frumoasă şi aprigă, dar uneori nedreptăţită. „Această piesă ne-a adus multe bucurii şi satisfacţii – numeroase locuri întâi sau marele premiu -, dar şi clipe de dezamăgire şi nedumerire. Îmi doresc să reeditez „Pintea” cu cei cu care am lucrat la piesă. În întâlnirile grupului cu Cenaclul Flacăra, cu Adrian Păunescu, am izbândit, ca în poveste, doar a treia oară. Întâi, era în ‘80 sau ‘81, când cenaclul a venit la Baia Mare. Am participat la preselecţii, în care anumiţi membri ai cenaclului decideau dacă intrai pe scenă şi cu ce piesă. Atunci au fost împotriva lui „Pintea” Ducu Bertzi, Şeicaru şi Partaj. Singurul care ne-a susţinut a fost Ştefan Hruşcă.

În fine, au decis să urcăm pe scenă cu „Iubire de toamnă”, dar noi eram înţeleşi, am cântat un sfert din cântecul propus şi am intrat în forţă cu «Pintea». Aveam tupeu! Publicul a fost în delir. Păunescu ne-a lăsat să cântăm, dar la sfârşit ne-a dat jos de pe scenă. Următoarea întâlnire cu Adrian Păunescu a fost în ‘84, la Galaţi. Publicul făcea valuri, toată sala era în picioare "–Heei, zii mă!". Trei mii de oameni. Păunescu ne-a tăiat din nou. Ducu Bertzi i-a spus că tot ce am compus noi e un kitsch, iar Păunescu, care era preşedintele juriului, i-a reluat vorbele la microfon. S-a întâmplat, însă, atunci, un lucru care pentru tinerii de azi poate nu mai înseamnă nimic. În timpul premierii, câştigătorii locului III, un grup de băieţi din Bârlad, au anunţat la microfon că cedează premiul lor grupului Orizont ‘77, ei considerând că noi îl meritam. În ‘85, pe stadion în Baia Mare. În culise    ne-a ascultat Boss-ul (Adrian Păunescu–n.r.) în persoană. Culmea, cântam tot «Pintea»; asta-i tragedia vieţii mele cu Flacăra. De data asta a avut cu totul altă reacţie: «Extraordinar!», a exclamat Păunescu. «Până la Bucureşti schimb toată formula!». Erau 7.000 de oameni pe stadion. Toţi în picioare”.

Sub semnul lui Mircea Vintilă

„La zece ani arătam cu degetul o imagine, dintr-o carte de muzică de prin casă, spunând: «Eu vreau să cânt la chitara asta!», însă indicam, insistent, o ...vioară.”, râde Valentin Moldovan, evocând prima amintire ce-l leagă de chitară.

Mai târziu, la adolescenţă, în sufletul lui Vali s-a strecurat magia poveştilor despre iubirile fără leac, cântate de “Lordul” Vintilă la “Hanul lui Manuc”, rămânând fermecat, pentru totdeauna, de acest segment nobil şi măreţ al muzicii, care este folkul. Deşi a contribuit la deschiderea noului Orizont în muzica băimăreană, nu a fost legat prea strâns de activitatea grupului, urmând mai ales o linie individuală, participând la numeroase spectacole sau festivaluri. Tot într-un periplu prin ţară a fost compusă deosebita «Baladă fulgerată de vânt» pe versurile poetului maramureşean Ioan Voicu.

Cântecul are zeci de mii de vizualizări pe internet, fiind postat de zeci de persoane, mai mult sau mai puţin talentate, din toate colţurile ţării. Ba chiar, datorită Narcisei Suciu, atentă „culegătoare de folk-lor”, o cântă celebra Joan Baez, fără să ştie cine sunt autorii baladei. Numai că “folclorul” Ioan Voicu, greu aplecat de boli şi suferinţe, mai este încă în viaţă. Mai nou sunt difuzate videoclipuri la TV, în care “artiştii” care au “preluat” linia melodică nu au nici măcar bunul simţ să indice autorul melodiei.

Valentin Moldovan a debutat la Cenaclul Flacăra în cadrul festivalului naţional „Baladele Dunării” - Galaţi, ‘84. „Am intrat cu piesele «Mă luai, luai» -tezaur, şi «Câmpul libertăţii», pe versurile lui Şt. O. Iosif. Am obţinut Marele premiu care nu se acorda uşor. În anii dinainte mai luaseră marele premiu doar Poesis şi Ecou. Din acel moment am intrat în turneu cu cenaclul. Era februarie; până în toamnă nu am ajuns la Baia Mare. Aveam 25 de ani”, îşi aminteşte artistul.

«Cum a fost relaţia ta cu Adrian Păunescu?», îl întreb pe Vali. Îşi aprinde o ţigară şi suflă fumul gânditor. „Păunescu avea o putere componistică enormă. Scria ziua, noaptea – nu dormea -, iar noi trebuia să lucrăm în ritmul lui. Ne străduiam; unii reuşeau să intre în ritmul lui, alţii nu. Îmi amintesc de prima piesă. M-a întrebat dacă am o linie melodică. I-am murmurat un cântec şi a scris versurile. A ieşit «Rogvaiv». În relaţia cu noi, artiştii, era aprig, uneori dictator. Uneori se întâmpla ca noi să o mai dăm cotită la câte o bere, mai multe. Boss-ul avea ciripitorii lui, n-are rost să dau nume.   A fost o vreme, cam un an, când am stat în Bucureşti, la mansarda casei sale din piaţa Lahovari. Aveam în grijă arhiva personală a poetului. Imaginează-ţi: Venea regretatul poet Grigore Vieru şi mă-ntreba: «Vali nu şti unde-i aia şi aia?» Să vedem `nea Grigore, îi ziceam. Găseam orice hârtie. Perioada aceea a fost pentru mine un val de inspiraţie. Prin muzică, relaţia mea cu poetul Adrian Păunescu rămâne dincolo de noi. Ştiu că, în perioada dinaintea sfârşitului, poetul a cerut să asculte «Romanţa vieţii» compusă, pe versurile sale, de Valentin Moldovan”.

După interzicerea Cenaclului Flacăra, Orizont ‘77, în formulă de doi – Ghiţă Danciu şi Dan Cordea -, cântă într-un turneu pe litoral în deschidera trupelor Semnal M şi Progresiv TM, iar după sezonul estival concertele continuă alături de cele două trupe, în Maramureş. „A fost ultimul meu turneu cu Dan Cordea”, specifică Danciu. Ceilalţi băieţi s-au retras şi ei din activitatea grupului. Este momentul în care Valentin Moldovan redevine membru activ în cadrul grupului, iar datorită lui Danciu rămâne strâns legat de activitatea Orizont ‘77. Urmează, timp de doi ani, un maraton de concerte, purtate în toată ţara, alături de cele mai “tari” trupe româneşti: Holograf şi Iris. „Pentru mine cea mai frumoasă perioadă de concerte a fost Holograf”, îşi aminteşte Ghiţă. „Erau profesionişti. La 4, după-amiază, eram la sală, la probele de sunet. Edi Petroşel, care era şeful trupei, zicea: «Bă, cum sunăm noi, trebuie să sune şi băieţii ăştia doi!» Erau şi distracţii. Cu Dan Bitman făceam uneori concurs pentru «miresele» de-o noapte. Dimineaţa când roţile autocarului se-nvârteau, juriul, adică ceilalţi băieţi, dădeau note. Eram tineri”.

Au urmat anii Cenaclului «Totuşi Iubirea», la pornirea căruia Ghiţă Danciu a pus umărul. „A fost o perioadă de multă muncă de convingere, de sute de telefoane, de sute de km parcurşi pe drumuri pentru lămuriri. Eram un fel de impresar mai mic, pentru că mulţi artişti nu mai vroiau să cânte în cenaclu. Datorită mie, nume precum: Gil Ioniţă, Arpad Domocoş, Mirela Tudore, Marjay Gozo, Florin Săsărman, grupul Ecou, s-au întors în cenaclu”.

„În ‘91 am invitat în Baia Mare nume mari de pe scena românească: Florian Pitiş, Mircea Baniciu, Mircea Vintilă, Şeicaru, Ecou. Împreună cu ei am făcut un turneu de vreo şase zile în Maramureş. A fost o poveste fantastică de iarnă”.

Promisiuni neonorate

„Cea mai mare ‘năzbâtie’ a mea a fost la aniversarea a douăzeci de ani de activitate când, în noiembrie ‘96, am organizat la Sala Sporturilor Baia Mare “Gala Folk Orizont 20”, alături de 40 dintre cei mai cunoscuţi cantautori ai genului din ţară, pe care n-am mai putut să-i plătesc din cauza politicului de atunci. Preşedintele Consiliului Judeţean mi-a promis sprijin financiar, mi-a spus să dau drumul la concert, iar la două ore după începerea spectacolului mi-a zis că nu-mi dă niciun ban. În clipa aia am crezut că se coboară Sala Sporturilor pe capul meu. A fost cel mai greu moment din carieră. Cele mai mari nume ale folkului românesc s-au întors acasă cu un gust amar”.

„La spectacolul “Stelele Sportului”, ţinut în 2000, la Sala Sporturilor din Baia Mare, am avut mână liberă să invit ce artişti doream. Au fost Ducu Bertzi, Tatiana Stepa cu Magda Puşkaş, Andrei Păunescu, cred că şi Gil Ioniţă, dar m-am gândit să-i aduc şi pe Fraţii Petreuş, pentru că eu i-am iubit mult, sunt geniali, oameni cu bun simţ, cu foarte mult caracter. Am cântat noi, toată suita de folkişti, unu şi unu, dar când au cântat Fraţii Petreuş, Sala Sporturilor s-a ridicat în picioare. I-a chemat lumea de patru ori înapoi pe scenă. Un mare artist băimărean este şi Marinel Petreuş, fiul regretatului Ion Petreuş. A fost una din puţinele ocazii când am fost sprijinit de autorităţi, dar care iarăşi au dat cu stângu-n dreptul fiindcă întâi m-au luat la rost de ce i-am invitat pe Fraţii Petreuş la un concert folk, iar apoi, văzând ce succes răsunător au avut, au schimbat tonul şi mi-au mulţumit la microfon pentru ideea de a-i invita”.