Organizatia raspandirii terorii

1 aprilie 1991 - desfiintarea Tratatului de la Varsovia Tratatul de la Varsovia a reprezentat o organizatie militara a tarilor comuniste din Europa de Est, constituita prin pactul incheiat la 14 mai 1955 intre URSS, Polonia, Cehoslovacia, Germania de Est, Romania, Bulgaria, Ungaria si Albania, in completarea precedentelor tratate bilaterale dintre URSS si tarile respective. Dupa moartea lui Stalin (1953), climatul international a cunoscut o perioada de relativa ameliorare, chiar daca, in acelasi an, tancurile sovietice au intervenit pentru prima data in RDG, cu scopul de a zdrobi manifestatiile spontane ale muncitorilor din Berlinul de Est si din alte orase mari, provocate de masurile guvernamentale care inasprisera conditiile de munca. In ianuarie 1954, o conferinta in patru asupra Germaniei a marcat, in ciuda esecului sau, reluarea dialogului dintre sovietici si occidentali. In acelasi an, la Geneva, s-a desfasurat conferinta care a pus capat razboiului din Indochina. Aproape in acelasi timp URSS a realizat reconcilierea cu Iugoslavia lui Tito si, in 1955, liderii celor patru mari puteri mondiale s-au intalnit la Geneva dupa o perioada de 10 ani. Spectrul razboiului parea sa indeparteze de continentul european. Instrument la dispozitia Kremlinului In ciuda acestor semne de usoara destindere, de o parte si de cealalta, neincrederea a ramas puternica. Anii 1956-1962 au cunoscut o alternanta a perioadelor de „dezghet” cu cele de tensiuni, care au dus pana la urma la criza rachetelor cubaneze din toamna anului 1962. In mod paradoxal, in asceasta plina perioada de „dezghet” s-a incheiat procesul de constituire a celor doua blocuri militare. Parlamentul francez si italian respingand tratatul Comunitatii Europene a Apararii (octombrie 1954), Germania a fost admisa in octombrie 1955 in Alianta Atlantica, in urma unor acorduri semnate la Paris. Sovieticii au replicat in mai 1955 prin infiintarea Tratatului de la Varsovia, care regrupa in jurul URSS democratiile populare din Europa de Est, cu exceptia Iugoslaviei. Aparut ca reactie la intrarea in NATO a Germaniei Federale, Tratatul de la Varsovia a avut o comanda unica incredintata unui ofiter sovietic. Actul de constituire a Organizatiei - numit Tratatul de Prietenie, Colaborare si Ajutor Reciproc - s-a semnat la Varsovia la 14 mai 1955 de catre persoanele imputernicite cu autoritatea suprema in URSS, Polonia, Ungaria, RDG, Cehoslovacia, Romania, Bulgaria si Albania (care s-a retras in 1968). Toti istoricii sunt de acord ca Tratatul s-a dorit o replica la Tratatul Nord-Atlantic (NATO), infiintat inca din 1949. In subsidiar, Pactul de la Varsovia era si un instrument la dispozitia liderilor de la Kremlin - de cele mai multe ori in acord cu liderii comunisti din tarile semnatare - de a impune si mentine, intr-o zona bine delimitata, un sistem de valori cat mai apropiat de cel existent in URSS si, prin aceasta, de a asigura influenta si dominatia acestei superputeri intr-un spatiu cat mai larg. In acest fel, echilibrul geopolitic si geostrategic instituit la sfarsitul razboiului se putea mentine chiar in conditii precare si intr-o dinamica avand mereu tendinta de a scapa de sub control si a capata o dezvoltare independenta. Alaturi de alte organizatii politico-militare postbelice, NATO si Tratatul de la Varsovia reprezinta vectori importanti in economia “razboiului rece”. Vor fi, cu siguranta, multe studii si lucrari care vor incerca sa explice de ce a fost obligat sa cedeze Pactul de la Varsovia in aceasta confruntare. Intre numeroasele explicatii, cele de natura organizatorica militara pot fi si ele luate in calcul. Divergentele din jurul Statutului Comandamentului Unit al Fortelor Armate ale statelor participante la Tratatul de la Varsovia sunt o parte componenta. In ziua in care s-a semnat Tratatul de la Varsovia s-a hotarat si constituirea Fortelor Armate Unite, fiind numit comandant maresalul Uniunii Sovietice, I.S. Konev. Tot atunci s-a decis ca acesta sa aiba loctiitori pe ministrii apararii din tarile semnatare ale Tratatului, iar Statul Major urma sa functioneze la Moscova, condus de generalul de armata A.I. Antonov. Problema Fortelor Armate Unificate (aceasta a fost sintagma in primele documente oficiale) urma sa se rezolve mai tarziu. “Republica Populara Romana a fost parte semnatara a Tratatului de la Varsovia. Treptat, ea a ridicat o serie de obiectii fata de Statutul acestei organizatii. Cum se explica intransigenta romaneasca in probleme formale, de procedura, dupa ce a semnat, deci a fost de acord cu Tratatul prin care s-a infiintat alianta? Care este substratul atitudinii manifestate mai ales dupa anul 1963? Documentele la care avem acces nu ne permit un raspuns complet la toate intrebarile de mai sus. Istorici si politologi cauta sa descifreze cat mai multe din tainele care se ascund in spatele acestei aparent puternice organizatii politico-militare: care au fost ratiunile infiintarii ei, scopurile, actiunile si eficienta acestora in cei peste 35 de ani de existenta”, afirma Alexandru Osca. Bazandu-se pe prevederile Tratatului de la Varsovia, conducatorii sovieticii au recurs in doua randuri la interventii militare demonstrative: in Ungaria (1956) si Cehoslovacia (1968). Ca urmare a prabusirii regimurilor comuniste din Europa rasariteana, Tratatul de la Varsovia a fost dizolvat la 1 aprilie 1991. „De facto”, alianta, care grupa o parte din tarile fostului bloc comunist, isi daduse sfarsitul cu cel putin cativa ani mai devreme. Marele adversar occidental Dupa 1945, notiunea de aparare occidentala si-a pierdut incet din sensul antigerman. Marele pericol care ameninta civilizatia Europei era URSS, iar constituirea „lagarului socialist” a modificat atitudinea Occidentului. Constiente de inexistenta unui pericol german, dar si de amenintarea sovietica, SUA si statele Europei occidentale au ajuns la o identitate de opinii cu privire la necesitatea semnarii unui pact privitor la zona Atlanticului. In 1949, La Washington, era semnat actul prin care era fondata Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Statele fondatoare ale organizatiei erau: SUA, Marea Britanie, Franta, Belgia, Olanda, Luxemburg, Islanda, Canada, Italia, Danemarca, Norvegia si Portugalia. Dupa trei ani, alianta era extinsa prin admiterea Greciei si Turciei, iar in 1955 prin aderarea RFG. Alianta avea un caracter de aparare, iar statele membre se angajau sa mentina pacea si securitatea in Europa si America de Nord. In plus, orice atac impotriva unei tari membre era considerat a fi indreptat impotriva tuturor membrilor aliantei. Maresalul care a negat suprematia Kremlinului Dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, maresalul Iosif Broz Tito a indraznit in repetate randuri sa nege suprematia Kremlinului. Tito a pretins dreptul partidului sau la un statut politic independent, optand pentru ceea ce a numit „calea iugoslava spre comunism”. Prima sfidare a Moscovei de catre iugoslavii lui Tito a fost inregistrata in 1948, atunci cand rusii au convocat o reuniune a Cominformului, reuniune la care iugoslavii au refuzat sa participe. Sovieticii au incercat sa-l inlature pe Tito de la putere, dar toate incercarile lor s-au soldat cu esecuri. Consecvent cu principiile pe care le enuntase, Tito a refuzat si ideea participarii Iugoslaviei la o organizatie dominata de sovietici. „Ajunge sa ridic doar degetul mic si Tito nu va mai fi, a zis Stalin. Noi am platit scump aceasta ridicare a degetului mic. Tito nu a cazut. De ce? Motivul este ca... Tito avea in spatele lui un stat si un popor care trecusera prin scoala grea a luptei pentru libertate si independenta, un popor care isi sustinea conducatorii”, avea sa afirme Hrusciov. Revolta maghiara In Ungaria, armata sovietica avea trupe stationate in 1956. Acestea au intervenit in doua randuri: in 24 octombrie si in 4 noiembrie. Lupte grele s-au dat pana la jumatatea lunii noiembrie, atat in capitala Ungariei cat si in muntii Mecsek. Infruntarile armate au reizbucnit in decembrie, legate de manifestatiile de strada. Moartea violenta si amenintarea ei, element esential al terorii, au facut parte din viata cotidiana maghiara timp de cateva saptamani. In timpul luptelor, unitatile militare si sovietice au ucis in jur de 3.000 de persoane, doua treimi dintre ele la Budapesta; aproape 15.000 au fost ranite. Armata sovietica si fortele de represiune maghiare au inregistrat 350 de morti. Represiunea care a urmat dupa zdrobirea revolutiei maghiare si in care politia militara sovietica s-a dovedit foarte activa pana la inceputul anului 1957 a atins mai mult de o suta de mii de persoane: cateva zeci de mii dintre acestea au fost trimise in lagare reinfiintate oficial. Aproximativ 26.000 de persoane au fost intemnitate; mai multe mii de unguri au fost deportate in URSS; 229 dintre insurgenti au fost condamnati la moarte si executati; in fine, 200.000 de persoane au scapat de represiune, emigrand. Doctrine opuse „Cred ca politica SUA trebuie sa sustina popoarele libere care rezista incercarilor de aservire pe care le fac minoritati inarmate sau presiuni straine... Trebuie sa ajutam popoarele libere sa-si faureasca destinul potrivit vointei lor...” - Doctrina Truman, 1947. „Apar doua directii principale ale politicii internationale de dupa razboi ce corespund dispunerii in doua lagare, principale, de forte politice care activeaza pe arena mondiala: lagarul antiimperialist si democratic, si lagarul imperialist si antidemocratic.” - Doctrina Jdanov, 1947. Conferinta secreta Multa vreme s-au cautat explicatii pentru ceea ce a fost considerata o reactie tarzie a sovieticilor la infiintarea NATO. Studii mai recente demonstreaza ca strategii sovietici erau la curent cu preocuparile colegilor lor din Occident, iar reactia in plan politic-organizatoric a aparut mult mai devreme decat s-a stiut pana acum. In ianuarie 1951 (deci la mai putin de un an si jumatate de la infiintarea NATO), Stalin convoca responsabilii politici fideli din tarile de “democratie populara” europene intr-o conferinta secreta la Moscova si le-a fixat misiuni precise, intr-o conceptie unitara, pentru pregatirea fortelor armate din statele de unde proveneau. In acest scop, Stalin a stabilit si un orizont de timp: trei ani. Pentru a fi mai bine inteles, la finalul celor 16 minute cat a durat sedinta pe care a prezidat-o nemijlocit, “tatucul” le-a spus celor prezenti: “Atrag atentia ca cei 2-3 ani pe care-i avem inaintea noastra sunt un ragaz nu pentru a munci, ci pentru a ne inarma...” Operatiunea „Dunarea” Doisprezece ani dupa Ungaria, tancurile sovietice destinate sa raspandeasca teroarea in masa atacau Cehoslovacia. Interventia militara din 1968 trebuie distinsa de aceea din 1956, chiar daca urmarea acelasi scop: zdrobirea unei revolte populare indreptate impotriva „socialismului de tip sovietic”. Aceasta se deosebeste datorita intervalului de timp scurs, conjuncturii internationale si situatiei specifice a sistemului comunist mondial. Partea cea mai insemnata a trupelor de asalt a fost sovietica, dar au participat la operatiune alte patru tari din Tratatul de la Varsovia: Bulgaria, Ungaria, Polonia si RDG. „Tinem sa subliniem inca o diferenta fundamentala: in Cehoslovacia nu stationau pe teritoriul tarii unitati ale armatei sovietice ca in Ungaria anului 1946, tara invinsa care putea fi ocupata si in care diviziile sovietice interveneau in lupta armata care izbucnise in strada. Statul Major sovietic trebuia sa aiba in vedere eventualitatea unei rezistente armate la invazie din partea Cehoslovaciei, deci a unui razboi local, chiar european”, afirma Karel Bartosek. Invazia Cehoslovaciei a inceput la 20 august si a purtat numele de cod „Dunarea”. Cinci zile mai tarziu, Cehoslovacia era ocupata de 27 de divizii echipate cu 6.300 de tancuri, 800 de avioane, 2.000 de tunuri, regrupand aproximativ 400.000 de soldati. Pentru a avea masura exacta a angajamentului acestor mesageri ai terorii, amintim ca Hitler a cucerit in 1940 Franta cu 2.500 de tancuri, iar atacul impotriva Uniunii Sovietice l-a declansat cu 3.580 de blindate. N-a avut loc nici un razboi local, rezistenta la invazie a fost pasnica, neinarmata. Invadatorii au ucis totusi 90 de persoane, cele mai multe in Praga; peste 800 de cehi si slovaci au fost raniti. Numarul victimelor de partea trupelor de ocupatie a ramas, pana in prezent, necunoscut: stim doar ca cehii au ucis un soldat bulgar. Ioan BOTIS ibotis@gazetademaramures.ro