Organizaţia Naţiunilor Unite

În cursul celui de-al doilea război mondial, când Societatea Naţiunilor se disloca progresiv, puterile care luptau împotriva Axei s-au gândit la formarea unei noi organizaţii internaţionale. Nici o referire precisă nu s-a făcut în Carta Atlanticului, din 14 august 1941, dar mai multe principii au reieşit încă de atunci: securitatea generală, renunţarea la utilizarea forţei, egalitatea accesului la materii prime, acela al progresului economic şi al securităţii sociale. 

Derularea celui de-al doilea război mondial a cristalizat un nou raport de forţe la nivel mondial şi, ca urmare, o nouă structură a sistemului internaţional. Puterile europene dispăreau de pe scena internaţională ca actori esenţiali; locul lor fusese preluat de două superputeri, ambele relativ extraeuropene: SUA şi URSS.

Conferinţa de la Moscova, din octombrie 1943, a luat în calcul crearea unei noi organizaţii internaţionale de securitate colectivă, bazată pe egalitatea suverană a tuturor statelor pacifiste, deschise tuturor statelor mari şi mici, care să ia locul de facto defunctei Societăţi a Naţiunilor şi care să nu repete greşelile acesteia. Punerea în practică a acestor principii a fost încredinţată unui grup de jurişti care   s-au reunit, în toamna lui 1944, în SUA, la Dumbarton Oaks, şi care proveneau din Marile Puteri ale Naţiunilor Unite. Aşa au apărut „Propunerile de la Dumbarton Oaks”, care păreau a fi o transpunere foarte fidelă a soluţiilor Pactului Societăţii Naţiunilor.

Conferinţa de la Ialta, din februarie 1945, a analizat aceste proiecte, le-a completat, în special procedura de vot în sânul Consiliului de Securitate. Aceeaşi reuniune a decis să convoace o conferinţă a Naţiunilor Unite, care s-a reunit la 25 aprilie în SUA, la San Francisco. „Actorii” principali au fost SUA, Marea Britanie, URSS, China şi Guvernul provizoriu al Republicii Franceze, ultimul refuzând să fie putere invitată, proiectul de la Dumbarton Oaks fiind, după părerea Parisului, insuficient de bine pregătit.

După o reuniune preliminară (9-20 aprilie 1945), în cursul căreia s-a pregătit statutul noii Curţi de Justiţie – acesta era identic cu cel al Curţii permanente de Justiţie Internaţională, care funcţionase în cadrul Ligii Naţiunilor, reuniunea din oraşul american a început la 25 aprilie şi s-a terminat la 26 iunie 1945, când s-a semnat Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. Atunci când aceasta a intrat în vigoare, la 24 octombrie 1945, s-au depus instrumentele de ratificare de membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate şi de majoritatea altor state semnatare.

A luat naştere astfel o nouă organizaţie internaţională, care succeda Societăţii Naţiunilor, aceasta din urmă fiind dizolvată la 31 iulie 1947. Crearea unei noi organizaţii a fost necesară din raţiuni politice. În fapt, Societatea Naţiunilor s-a dovedit a fi neputincioasă în scopul pe care şi l-a propus, acela de menţinere a păcii. De altfel, SUA nu au făcut parte din organizaţie, iar URSS a fost exclusă la 14 decembrie 1939, după declanşarea agresiunii sovietice împotriva Finlandei. Carta Naţiunilor Unite se prezenta ca un document care, comportând unele analogii cu Pactul Societăţii Naţiunilor, rămânea foarte diferită şi mult mai complexă.

Organizaţia Naţiunilor Unite a grupat iniţial 51 de membri fondatori. Structura sa organizatorică, precum şi obiectivele sale, erau cuprinse în actul fondator al organizaţiei, Carta ONU. Ele nu difereau în mod esenţial de cele ale Societăţii Naţiunilor. Precum prevedea proiectul de la Dumbarton Oaks, organismele principale ale ONU erau Consiliul de Securitate, Adunarea Generală şi Secretariatul permanent.

Dintre aceste organisme, ceea ce interesează cel mai pregnant este Consiliul de Securitate, elementul esenţial de decizie în cazul soluţionării diferendelor dintre state. Consiliul de Securitate, dotat cu atribuţii politice foarte largi şi cu puteri reale, era însărcinat singur cu menţinerea păcii, dispunând pentru aceasta de forţele armate ale Marilor Puteri, fapt inexistent în cazul Societăţii Naţiunilor. Rolul esenţial al Consiliului era de a preveni conflictele dintre state. Compoziţia Consiliului consta în cinci membri permanenţi (SUA, URSS, Marea Britanie, RP Chineză şi Franţa) şi şase membri nepermanenţi. Ca şi în cazul Adunării generale, deciziile Consiliului se luau cu majoritate de voturi, dar era necesară unanimitatea membrilor permanenţi. În fapt, acest sistem acorda un drept de veto fiecărui membru permanent.

Cele două superputeri mondiale, SUA şi URSS, deşi aliate împotriva Germaniei şi Japoniei în timpul celui de-al doilea război mondial, nu au întârziat să se întoarcă una împotriva celeilalte, în încercarea de impunere a propriei hegemonii mondiale. Formarea celor două blocuri politico-militare după al doilea război mondial şi începutul Războiului Rece au pus la grea încercare funcţionarea ONU. Acţiunile ONU în sfera securităţii internaţionale au fost în mod constant blocate de veto-ul uneia sau alteia dintre superputeri în cadrul Consiliului de Securitate.

Scopul principal al ONU este menţinerea păcii. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, ONU intervine îndeosebi prin Consiliul de Securitate, pe de o parte pentru a reglementa diferendele într-o manieră pacifistă, iar pe de alta, pentru a lua măsuri coercitive. Printr-un curios paradox, intervenţiile ONU, care au menţinut pacea, au fost adoptate pe baza unor proceduri diferite de pe urma sesizării Adunării generale, sau prin acţiunea secretarului general.

Toate evenimentele internaţionale de după 1945 se reflectă în viaţa ONU. Consiliul de Securitate, blocat prin sistemul veto-ului, este riguros incapabil de a lua decizii în cazurile cele mai grave. Există deci tendinţa de a mări responsabilităţile Adunării generale, dar aceasta nu poate emite decât recomandări şi, în plus, orice reformă a Cartei ONU cere o majoritate de două treimi, incluzând aici şi pe cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate.

Analiza evenimentelor petrecute în prima perioadă a Războiului Rece (1947-1962) demonstrează incapacitatea ONU de a acţiona în spiritul cartei în spaţiul geopolitic central al sistemului internaţional, în sfera de dominaţie directă a celor două superputeri. Rolul ONU a fost acela de secondant al superputerilor, acţionând doar în spaţiile marginale de decizie şi doar în urma unui acord direct dintre SUA şi URSS, cazul crizei Suezului fiind cel mai semnificativ în acest sens.

În spaţiul geopolitic central, fie că a fost vorba de Berlin, Ungaria sau Cuba, rolul ONU a fost minor, neglijabil, în comparaţie cu prerogativele avute în virtutea Cartei. Singurele acţiuni notabile ale ONU s-au înregistrat în cazul crizei coreene, când decizia Consiliului de Securitate (URSS fiind absentă) a pus în mişcare o primă coaliţie a Naţiunilor Unite împotriva unui stat agresor, precum şi în cazul înfiinţării statului Israel şi a evenimentelor care au urmat acestui eveniment.

Ceea ce a salvat ONU de la destinul nefericit al Societăţii Naţiunilor a fost implicarea sa, prin agenţiile specializate, în problemele Lumii a Treia.

Coordonarea programelor alimentare, a programelor pentru refugiaţii generaţi de conflicte sau catastrofe naturale, a programelor în domeniul ştiinţei, cercetării, educaţiei şi protecţiei Drepturilor Omului au menţinut vie prezenţa ONU în spaţiul internaţional, chiar dacă rolul său principal, acela de prevenire şi soluţionare paşnică a conflictelor, a fost şters. Implicarea Onu în problemele Lumii a Treia a reprezentat balonul de oxigen necesar supravieţuirii organizaţiei, şi – odată cu destinderea relativă a conflictului dintre cele două blocuri politico-militare, în perioada următoare crizei cubaneze – a repropulsat ONU ca actor esenţial pe scena politicii internaţionale.

Procesul care a favorizat pregnant revenirea ONU în prim-planul politicii internaţionale a fost cel al decolonizării. Început imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, prin lupta Indiei şi Indochinei, a populaţiilor arabe din Orientul Mijlociu pentru desprinderea de metropole şi independenţă, procesul decolonizării a luat un puternic avânt în anii ’50 şi ’60. Conflictele din această perioadă au creat un culoar de acţiune pentru ONU, sub forma forţelor de menţinere a păcii, aşa-numitele „căşti albastre”.

Prezente în numeroase zone de conflict (Sinai, Liban, Cipru, Congo/Zair, Angola, Namibia, Rhodesia, Timor etc.), “căştile albastre” au menţinut ONU în proximitatea marilor decizii din politica internaţională, evitând căderea în indiferenţă precum Societatea Naţiunilor.

Cu toate aceste condiţii favorabile, ONU a rămas cantonată, ca sferă de acţiune, în zonele marginale ale sistemului internaţional, rolul şi impactul său în spaţiul central al sistemului fiind neglijabil. În sferele de interes şi de dominaţie directă a superputerilor, ONU a rămas la remorca acestora, oferind, în cel mai bun caz, doar bune oficii şi suport logistic acţiunilor acestora.

Căderea „cortinei de fier” şi criza din Golf au resuscitat interesul opiniei publice mondiale pentru ONU, letargică în anii ’80. După eşecul conferinţelor dezarmării, la începutul anilor ’80, o nouă perioadă cenuşie părea că se aşterne în faţa ONU. Pe lângă rolul din ce în ce mai redus în arena internaţională, dezacordurile pe diferite teme cu Franţa şi SUA au privat ONU de fondurile pe care aceste state i le datorau, generând o criză financiară prelungită a organizaţiei, ducând implicit la reducerea programelor de asistenţă pentru ţările Lumii a Treia şi la scăderea prestigiului său.

Invazia irakiană a Kuwaitului, la 2 august 1990, rezoluţiile Consiliului de Securitate şi formarea coaliţiei multinaţionale sub egida ONU şi conducerea SUA, pe fondul inaugurării noii ere de cooperare sovieto-americană au repus ONU pe prima pagină a agendei internaţionale. Prin colaborarea ONU-SUA s-a sperat crearea unui parteneriat reciproc avantajos care să cosmetizeze blazonul şters al organizaţiei. În acest parteneriat, ONU ar fi conferit legitimitate acţiunilor SUA, iar acestea ar fi pus la dispoziţia ONU mijloacele concrete (în special militare) de acţiune în plan internaţional. Războiul din Golf şi succesul fulgerător al Naţiunilor Unite împotriva Irakului au îndreptăţit opinia publică să spere la o epocă a securităţii colective şi a cooperării internaţionale în scopul menţinerii păcii.

Criza somaleză a fost „duşul rece” care a spulberat visele internaţionaliştilor. În urma acestei experienţe, SUA au refuzat să mai fie angrenate în „aventuri” umanitare puse la cale de ONU, înţelegând să revină la politica tradiţională de urmărire a interesului naţional. Ca urmare, ONU a redevenit lipsit de mijloacele necesare îndeplinirii rolului său de garant al păcii, iar imaginea soldaţilor UNPROFOR luaţi ostateci de sârbi în Bosnia şi legaţi cu cătuşe de poduri sau antene de comunicaţii a contribuit masiv la pierderea credibilităţii Naţiunilor Unite.

Ce va aduce viitorul pentru ONU? Se discută tot mai mult problema reformei ONU: mărirea numărului de membri permanenţi ai Consiliului de Securitate, sporirea prerogativelor organismelor ONU în domeniul intervenţiei în favoarea apărării şi a respectării Drepturilor Omului, crearea mecanismelor necesare creşterii eficienţei organizaţiei şi agenţiilor anexe. Opiniile sunt împărţite între cei care susţin ineficienţa şi, ca urmare, inutilitatea ONU (nemaivăzând nici o raţiune pentru care statele membre ar continua să plătească întreţinerea clădirilor şi funcţionarilor ONU şi să finanţeze programele acesteia) şi cei care militează pentru o întâlnire a ONU şi a rolului său în arena internaţională, prin dotarea acesteia cu mijloacele necesare impunerii deciziilor şi rezoluţiilor sale.