Organic, ecologic, bio și sănătatea

Cuvintele se află la temelia vieții sociale. Vorbim sau gândim aproape permanent. Folosim anumite cuvinte uneori zilnic, fără să mai cugetăm la sensul lor profund sau la originea lor. Așa am auzit, așa spunem și noi mai departe. Un exemplu este utilizarea termenilor de organic, ecologic, bio, natural, tradițional. Am încercat un scurt excurs istoric și conceptual, în încercarea de a le clarifica înțelesurile.

Aristotel e primul ce exprimă în scris di­ferența dintre mineral și organic. Pentru el, lumea organică însemna totalitatea plantelor și animalelor. Apoi și chimia a clasificat lumea în două: anorganică (sau minerală) și organică. Chimia organică e a carbonului și hidrogenului, a hidrocarburilor și derivaților lor.
Etimologic vorbind, în greaca antică organon = instrument. Poate fi și unul de cunoaștere și percepție. Termenul a fost folosit și în muzică, unde organum este cea mai veche formă a muzicii polifonice. De aici capătă conotația de armonie. Coroborând acestea cu latinescul organum = organ, se conturează pentru cuvântul organic ideea de structură care func­ționează unitar, ordonat și armo­nios.
În actualitate, termenul organic aplicat agriculturii și produselor acesteia este specific spațiului locuit de vorbitori de limba en­gleză, extins și la francezi. La noi se poate traduce liniștit prin termenii actuali de ecologic sau bio. Expresia „bio-organic” sau „bio-natural” este pleonastică. Nu există nici tehnici anume în agri­cultură și nici considerente știin­țifice pentru a face o distincție clară între organic, ecologic și bio. Totuși, prin norme legale și regulamente specifice fiecărui stat, pot exista deosebiri în ce privește utilizarea termenilor de tradițional, ecologic și bio. Departamentul pentru Agricultură al SUA defi­nește agricultura organică ca un
sistem de management ce urmă­rește o producție agricolă eco­lo­gică, pro­movează biodi­ver­sitatea, în­țelege și aplică   ciclurile biologice și activitatea solului, utilizează în activitate un minim de elemente din afara fermei, urmărind o revenire, men­ținere și sporire a unei stări de armonie ecologică.

Istoric, în agricultura organică, o figură centrală este Sir Albert Howard. Absolvă în 1896 Științele Naturale, la Cambridge. Din 1905, ocupă, în India, mai multe poziții onorante în administrație și or­ganizații cu caracter științific. Așa este însărcinat să-i învețe pe fermierii indieni agricultura științifică occidentală. Dar în tentativa sa educativă înțelege că, de fapt, el are de învățat de la acești agricultori și face acest lucru fără rezerve. Întregul său eșafodaj științific este zdruncinat și înțelege ce nu a aflat în universitate, că nu cantitatea producției este finalitatea acestei nobile ocupații, ci sănătatea... După 26 de ani de cercetare, scrie, în 1931, lucrarea „The Waste Products of Agriculture” (Risipa din agricultură). Face conexiuni clare între starea de sănătate a solului unor colectivități și starea de sănătate a oamenilor care tră­iesc acolo. După aproape 50 de ani de activitate științifică și practică, scrie, în 1940, o lucrare consi­derată de referință în domeniu „An Agricultural Testament” (Un testament agricol), iar cinci ani mai târziu, „Farming and Gardening for Health or Disease” (Agricul­tură și grădinărit pentru sănătate sau boală). Lucrările sale o vor inspira pe Lady Eve Balfour în Anglia care, în 1939, demarează Experimentul Haughley, ce se va întinde pe 40 de ani și care demonstrează, fără drept de apel, beneficiile agriculturii organice față de agricultura convențională. În 1943, în plin război, Lady  
Balfour publică lucrarea „The
Living Soil” (Pământul viu).
În SUA, lucrările lui Albert Ho­ward îl inspiră pe Jerome Irving Rodale, care a fondat un institut ce îi poartă numele și un imperiu media în jurul ideii de agricultură organică și sănătate. El este res­ponsabil de răspândirea termenului prin publicația periodică Or­ganic Farming and Gardening, lansată în 1942.

Dar noțiunea de „organic” în legă­tură cu agricultura a fost folosită prima dată în 1940, de către Lord Northbourne, în cartea „Look to the Land” (Priviți spre pământ), în care privește ferma ca pe un orga­nism viu. Un predecesor important la care el face referire este Franklin Hiram King considerat părintele fizicii solului. Acesta, după o documentare în Asia asupra fertilizării solului și agricultura tradițională, scrie, în 1911, cartea „Farmers of Forty Centuries or Permanent Agriculture in China, Korea and Japan” (Fermieri de 40 de secole sau Continuitatea agriculturii în China, Coreea și Japonia). Lucrarea stă la baza agriculturii sustenabile, teoretizată de australianul de origine scoțiană Gordon McClymont, ce a definit-o ca un sistem integrat și durabil de plante și animale. Merită men­ționat că, într-un discurs inaugural (iulie, 1955), el sublinia: „sănă­tatea economică a acestei națiuni și standardele ei viitoare de civili­zație stau în fertilitatea solului, bogăția pășunilor, cirezilor și culturilor sale”.
În 1924, Rudolf Steiner pune bazele teoretice ale agriculturii biodinamice, ca aplicație practică a filozofiei antroposofice. Agricultura biodinamică privește ferma și activitatea agricolă într-un mod holistic și pretinde că înseamnă mai mult decât înțelesul comun de agricultură organică, prin faptul că acțiunile sale sunt condiționate de o anume percepție a energiilor, universului și divinității.  Fermierii seamănă și recoltează potrivit unor calendare astrale, folosesc pentru a combate dăunătorii niște soluții de tip homeopat. La momentul teoretizării ei, a fost însă prima și singura formă de agricultură de acest tip. S-ar putea să fiți surprinși dar astăzi, în Germania, peste 60.000 de mii de hectare sunt cultivate astfel. Acest tip de agricul­tură este practicat în 47 de țări. Există și o organizație mondială cu rol de îndrumare și reglementare, Demeter International.

În afara spațiului anglo-saxon, în Japonia, specialistul în agricultură, Masanobu Fukuoka, la vârsta de 24 de ani, după o experiență spiri­tuală marcantă pe patul de spital, ca urmare a unei pneumonii ce i-a pus viața în pericol, renunță la practica agriculturii vestice, învă­țată ca o esențială noutate în universitatea agricolă. Revine în 1937 la ferma părintească, spre a practica o agricultură tradițională. Apoi, până la sfârșitul vieții sale, în 2008, la vârsta de 95 de ani, a fost un adept al unei agriculturi bazate pe un minimum de inter­ven­ție asupra solului și naturii și a desfășurat o intensă activitate practică.

Pornind de la aceste generoase idei, au apărut mai multe denumiri care își propun să explice mai bine ideea de agricultură organică sau uneori să iasă în evidență mai bine... Agricultura holistică de la grecescul holos = întreg și agricultura bio de la bios = viață. Agricultura ecologică (gr. oikos = casă; logos = știință), cu aceeași idee de interdependență, armonie. Există și curente noi cum ar fi agricultura regenerativă, idee dezvol­tată de Institutul Rodale după anii 1970, ce are drept scop restaurarea calității unor soluri, refacerea potențialului economic al unor ferme uzate. A apărut ca o necesitate în Statele Unite, după numai 50 de ani de agricultură intensivă... Un alt scop declarat al acestui tip de agricultură adaptat vremurilor este intervenția favorabilă asupra ciclului carbonului în natură, cu păstrarea carbonului în sol, captarea dioxidului de carbon prin culturi și, finalmente, reducerea efectului de seră.
Altă variantă este agricultura „na­tural farming”, sau „no-till”, „do-nothig farming” ori metoda Fukuoka, ce presupune cultivarea plantelor fără intervenții majore asupra solului, chiar fără arătură. Agricultura vegan presupune existența strictă a unor ferme vege­tale, fără animale domestice. Este acceptată ideea existenței unor ani­male sălbatice pentru echilibrul ecosistemului.
„Forest gardening”, adică agricultura și grădinăritul forestier, au fost promovate în Japonia în anii 1930, de către activistul pacifist creștin Toyohiko Kagawa.
O altă abordare a agriculturii organice a generat o viziune mai amplă, integratoare, o adevărată direcție ecologistă în cultură și civilizație, permacultura.
A fost promovată în Australia în anii 1978, de către Bill Mollison și David Holmgren și își are întreaga filozofie rezumată în ideea „îm­preună cu natura și nu împotriva ei”. Ambele tipuri de agricultură
s-au născut din ideile aflate în lucrarea „Three Crops: A Permanent Agriculture” (Trei culturi: o agri­cultură permanentă), a lui Joseph Russell Smith, publicată în 1929.
O tratare mai largă a acestui subiect trebuie să menționeze și curentele idealiste din biologie numite organicism și vitalism, care propun ca model teoretic o dublare a formei materiale de una spiri­tuală și chiar înzestrarea cu jude­cată a fiecărei celule. Însă, Platon a fost primul filozof care și-a imaginat Pământul în întregime ca pe o ființă vie (dialogul Timaeus). Astăzi, teoria capătă noi dimen­siuni. Odată ce omul a produs o industrie și mijloace de deplasare performante, distanțele s-au topit, iar actele sale afectează pe termen lung planeta, de la un capăt la celălalt. Această proiecție a fap­telor sale arată o societate plane­tară care funcționează asemeni unui organism.
În biologie, americanul W. E. Ritter folosește termenul de organicism prima oară în 1918, în lucrarea The Unity of the Organism, încercând un altfel de răspuns la întrebarea fundamentală: ce este până la urmă viața?
Ideile de la baza teoriilor vitaliste din biologie sunt similare celor din sistemele medicale
orientale. Medicina Tradițională Chineză
utili­zează noțiunea de „chi”, iar Ayurveda „prana”.
Antichitatea greacă folosește în filozofie și medicină termenul de „pneuma”. Adică, o esență spirituală respon­sabilă de viață și întreținerea ei. După cum se observă, există puncte comune de vedere la distanță.
Toate acestea sunt idei generoase și modalități de a face o agricultură sustenabilă care să re-creeze un mod de a oferi alimente fără distrugerea solului ori a spațiului înconjurător, și care să re-apropie omul de starea edenică, de Grădina Paradisului.

Semnalul căderii s-a dat în 1842, când antreprenorul englez John Bennet Lawes a brevetat primul îngrășământ chimic. În esență, toată agricultura tradițională prac­ticată anterior poate fi considerată o agricultură organică la scară mondială. Era o ocupație care asigura existența colectivităților rurale și susținea viața urbană. Această formă tradițională de agricultură producea majoritatea celor necesare traiului adică: mâncare pentru om și animale de povară, materia primă pentru îmbrăcăminte și încălțăminte, material de construcții și alte materii prime. Ca îngrășământ, se folo­seau dejecțiile de la pășunat și cele rezultate din grajduri. Exista practica de a nu cultiva periodic o anume suprafață de teren, ca pământul să se odihnească. Semin­țele nu erau ale unor soiuri hibride ori modificate genetic. Ca atare, plantele erau strict naturale și de o neprețuită biodiversitate. În locul pesticidelor, se foloseau soluții naturale cum încă mai folosește țăranul român chiar și azi. Sigur, o istorie riguroasă a pesticidelor găsește mențiuni în textele vechi, cu 2000 de ani înainte de Hristos, despre utilizarea prafului de sulf sau a unor substanțe toxice cu arsenic, mercur și plumb. Dar utilizarea lor sporadică în acele vremuri nu a contaminat agricultura tradițională de la noi și de pe mapamond. Cine mai are bunici pe la țară, să-i întrebe ce fel de pesticide utilizau înainte de colecti­vi­zare… Evident, produsele a­gri­­­cul­turii tra­diționale pot fi consi­derate bio. Agricultura indus­trializată științific a schimbat totul...
Se pune întrebarea firească pentru ce această nebunie colectivă? De ce să renunți la o asemenea agricultură pentru ca apoi să o redescoperi? Doar pentru profit?  Tezele potrivit cărora agricultura tradițională nu poate asigura necesarul de hrană pentru populație sunt false. Nu trebuie să fii specialist ca să observi că marile perioade de foamete în
Europa și în lume sunt legate de revoluții, războaie și proastă organizare socială. Să ne amintim doar ce a însemnat comunismul...

Pe de altă parte, în statele dezvol­tate economic, agricultura indus­trializată produce cu mult mai mult decât poate consuma țara res­pec­tivă. Așa s-a ajuns la absurditatea din criza de supraproducție din 1929-1932, când s-au distrus pe diverse căi mari cantități de produse agricole, doar spre a le păstra un preț ridicat. Dacă în anii 1900 în Statele Unite, ca și peste tot în lume de fapt, doi agricultori puteau să producă hrană pentru ei și pentru încă alte trei  persoane, azi un om produce alimente pentru mai mult de 100.
În același timp, agricultura știin­țifică, în numele securității alimentare, utilizează azi mijloace și metode care, după cum vedeți, sunt combătute pe toate continentele de 100 de ani, de somități care aduc argumente teoretice și dovezi practice. În mod evident, cei care ne conduc viața au rămas surzi la aceste argumente, în tot acest timp. De ce? În primul rând, pentru că o producție mai mare înseamnă impozite mai mari. În altă ordine de idei, o agricultură industrializată asigura controlul populației - mij­loacele de producție și  hrana rezultată se află în mâinile unui număr redus de proprietari care pot fi controlați.
Ce e de făcut?
Reîntoarceți-vă spre natură! Diminuați-vă timpul petrecut în spațiile virtuale și încercați să faceți o grădină. Căutați alimente cât mai curate și naturale, chiar dacă azi costă mai mult. Peste câțiva ani, nota de plată în medic o să fie mai mică, vă asigur. Celor care sunt azi oameni de stat, îmi voi permite să le amintesc că au instituit normalitatea pe baze statistice. Or, dacă azi avem în România mai mulți oameni bolnavi decât sănătoși ar fi bine să redenumească Ministerul Sănătății prin ceea ce este, adică un minister care gestionează nesănătatea:
Ministerul Bolilor. Sănătatea individuală și la nivel populațional fără prevenție nu este posibilă. Ministerul Sănătății ar trebui corelat cu Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Când gestionezi sănătatea unei populații bolnave, trebuie să iți imaginezi că nu lista medicamentelor de azi este o problemă, ci lista de ieri a practicilor agricole și a alimentelor nesănătoase.

Ce e de făcut?
Reîntoarceți-vă spre natură! Diminuați-vă timpul petrecut în spațiile virtuale și încercați să faceți o grădină. Căutați alimente cât mai curate și naturale, chiar dacă azi costă mai mult. Peste câțiva ani, nota de plată în medic o să fie mai mică, vă asigur. Celor care sunt azi oameni de stat, îmi voi permite să le amintesc că au instituit normalitatea pe baze statistice. Or, dacă azi avem în România mai mulți oameni bolnavi decât sănătoși ar fi bine să redenumească Ministerul Sănătății prin ceea ce este, adică un minister care gestionează nesănătatea:
Ministerul Bolilor. Sănătatea individuală și la nivel populațional fără prevenție nu este posibilă. Ministerul Sănătății ar trebui corelat cu Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Când gestionezi sănătatea unei populații bolnave, trebuie să iți imaginezi că nu lista medicamentelor de azi este o problemă, ci lista de ieri a practicilor agricole și a alimentelor nesănătoase.