Orasul mic te fura-ncet (II)

Femeia a pacatuit, de aceea lucram noi acuma asa de greu pamantul, caci Dumnezeu i-a spus lui Adam ca numai atata sa lucre cat va ajunge imprejurul lui cu mana, cand va sta jos, si de acolo ii va fi de ajuns pe un an. Dracul a venit si a spus femeii sa prinda o bucata mai mare de pamant, ca sa aiba mai mult. Adam a ascultat-o.... Pentru acest fragment si alte cateva crampeie de text, autorii acestei rubrici au fost pusi la zid si sficuiti cu diverse cuvinte de scadere. Astfel, ei s-au adunat intr-o sedinta convocata de urgenta si l-au concediat imediat pe cel care s-a incumetat sa publice un astfel de text. In locul sau a fost angajat unul mai tanar, slabut, cu o privire ciudata si-un tremur permanent al degetelor pe tastatura. Cum trebuia indreptata greseala din numarul trecut, proaspatului autor i s-a pus in vedere sa scrie „frumos” despre orasele mari, despre pisici, despre femei si relatiile interumane. O clipa, peste privirea lui, a trecut o umbra cunoscuta, dar autorii n-au bagat-o in seama, prea erau ocupati cu problemele de imagine ale acestei rubrici si cu ajustarea textului, astfel incat sa nu se mai strecoare greselile napraznice din numarul trecut. Dupa ce foarfecele a taiat adanc in text, din materialul proaspatului autor au mai ramas cateva cuvinte: Ce oras frumos! Bravo, i-au spus autorii, asa se scrie. Ce rost are sa adaugi alte lucruri. De pilda, i-a spus unul ridicand de jos o bucata de hartie mototolita, nu avea rost sa mai adaugi atatea cuvinte inutile. Acum am lucrat noi pentru tine, dar... sa nu se mai intample. Tanarul a plecat ochii, i-a aprobat in tacere si-a asteptat sa plece toata lumea, ca sa-si poata duce primul text la tipar: Ce oras frumos! Dupa ce a ramas singur, a adunat bucatile de hartie de pe jos, le-a lipit si le-a dat tipografului batran. Acesta a clatinat din cap. Nu e bine, nu e bine... Dar masina a inceput sa se roteasca si din burta ei au iesit hartiile cu textul refacut. Orasul, ca un sarpe cleios, mi se strecoara prin vene. Se incolaceste si tremura, se izbeste de pereti, musca turbat din maduva mea. Cand scuipa venin, imi da sangele pe nas; gros si negru ca un rau de pucioasa. Resturile orasului, imi zic privind prin lupa, cum inoata disperati in sangele meu muncitori cu cheia de saispe in mana, mineri scuipandu-si plamanii, curve cu obrazul cetos. Intr-un colt de batista, doi tigani sapa o groapa galbena pentru un poet. Nu prea adanca, zice unul din gropari. Pe asta il mai viziteaza ingerul! Celalalt rade si bea alcool, arunca sticla in groapa: sa aiba in ce-si tine vodka pe care i-o aduce ingerul!, se hlizeste el scuipand peste bulgarii de lut. Sarpele se zbate iar, undeva aproape de creier si sangele mi se lasa, ca o draperie grea peste ochi. Abia mai disting locurile pe unde port orasul dupa mine. Uneori, cand e toamna, jivina se incolaceste pe langa un os si doarme. Atunci am si eu liniste. Imi aprind o tigara, iar chitul iese deasupra apei si scoate fum pe nari! Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro