Operatiunea Z

La 7 decembrie 1941, avioanele flotei de portavioane comandata de viceamiralul Nagumo au efectuat un raid aerian-surpriza la Pearl Harbor, cea mai mare baza navala americana din Pacific. Fortele japoneze au infrant rezistenta slaba a americanilor. In timpul atacului, au fost scufundate sau avariate 8 cuirasate, 3 crucisatoare, 3 distrugatoare si mai multe vase auxiliare. Atacul japonez a determinat intrarea in razboi a Statelor Unite ale Americii. Amiralul Yamamoto stia aproape totul despre Pearl Harbor. Prin spionii lui, Yamamoto a fost informat despre navele americane care se aflau in port si despre miscarile acestora. Cu toate ca erau constienti de aceste lucruri, americanii au parut a nu le da importanta. Amiralul a fixat data atacului pentru 8 decembrie 1941, adica duminica, 7 decembrie, in Hawaii. Ziua nu a fost aleasa intamplator: amiralul japonez stia ca, la fiecare sfarsit de saptamana, amiralul american Kimmel ordona reintoarcerea intregii flote americane la Pearl Harbor. Pilotii japonezi si-au facut antrenamentele pornind de pe portavioane aflate in golful Kagoshima din insula Kyushu, foarte asemanatoare cu Pearl Harbor. Forta de soc japoneza a cuprins trei grupe: un grup de asalt, compus din 6 portavioane, un grup de escorta, format din 9 distrugatoare si un crucisator usor, si un grup de sprijin, constituit din doua cuirasate si doua crucisatoare. Pe cele 6 portavioane, se aflau 423 de avioane. Atacul japonez a fost precedat de o misiune de recunoastere. Cinci submarine de buzunar au fost lansate de pe alte cinci submarine mari, la 8 mile distanta de Pearl Harbor. Unul dintre aceste submarine a fost scufundat de distrugatorul „Ward”. Cu toate ca prezenta submarinelor japoneze a fost semnalata in apropiere de Pearl Harbor, reactia americanilor nu a fost cea pe care situatia ar fi cerut-o. De abia in momentul in care contraamiralul Furlong a vazut primul avion japonez intrand in rada portului, a fost arborat pavilionul ce purta mesajul: „Toate navele trebuie sa paraseasca portul”. Bombardamentul a inceput la ora 7.55 si a durat pana la 9.45. In acest timp, japonezii au reusit sa provoace serioase pierderi flotei americane: cinci cuirasate au fost scoase din lupta, trei crucisatoare si trei torpiloare au fost avariate, iar 188 de avioane au fost distruse la sol (la Pearl Harbor, se aflau 221 de avioane americane, dispersate pe trei aerodromuri). Cateva controverse au ramas neelucidate, dupa mai bine de sase decenii de la producerea atacului. In momentul in care radarul de la Opana a reperat avioanele japoneze, era ora 7. Pana la producerea atacului, era perfect posibil ca artileria antiaeriana sa fie pregatita pentru tragere, avioanele sa decoleze de pe aeroporturi si multe dintre navele aflate in port sa iasa in larg. Nimic din toate acestea nu s-a intamplat. „In cadrul anchetelor care au urmat, ofiterii de la Pearl Harbor, amiralul Kimmel si contraamiralul Theobald au reprosat conducatorilor de la Washington ca n-au dat in timp util ordinele de alarma, ca nu au fost informati de faptul ca spionajul japonez detinea planurile radei portului si hartile de ancorare a Flotei din Pacific, ca au lasat chiar sa se inteleaga ca un atac era putin probabil si ca au omis sa-i informeze despre faptul ca negocierile diplomatice cu japonezii fusesera intrerupte”, afirma Jacques de Launay. Reintors pe unul dintre portavioanele japoneze, comandantul Fuchida i-a cerut amiralului Yamaguchi aprobarea efectuarii unui al doilea atac asupra Pearl Harbor, pentru a scufunda portavioanele. Amiralul Naguma s-a opus efectuarii unui nou raid, considerand ca ar fi imprudent sa se lanseze intr-un nou atac. La zece ore de la atacul de la Pearl Harbor, Flota a 11-a aeriana japoneza a surprins la sol, la Clark Field, aviatia americana din Filipine. In cateva minute, generalul MacArthur si-a pierdut flota aeriana. A doua zi dupa atacul-surpriza, au inceput sa circule acuzatii si s-a folosit chiar cuvantul tradare. Amiralul Kimmel, considerat tapul ispasitor, a fost trecut in rezerva din oficiu. La 7 decembrie 1966, cu putin timp inaintea mortii sale, la un sfert de secol de la evenimentele respective, el a continuat sa sutina ca a fost acuzat pe nedrept; Kimmel a declarat ca presedintele Roosevelt si generalul Marshall au dat ordin ca baza de la Pearl Harbor sa nu fie informata in legatura cu miscarile flotei japoneze. Fara sa existe nicio dovada clara in acest sens, s-a emis ipoteza ca presedintele Roosevelt, de comun acord cu principalii sai colaboratori (Hopkins, Hull si Marshall), a facut tot posibilul pentru a-i determina pe japonezi sa atace la Pearl Harbor. Cautand un casus belli, Roosevelt ar fi formulat pretentii exagerate, determinand intrarea Japoniei in razboi. La fel de adevarat este si faptul ca aparatorii lui Roosevelt n-au putut aduce nicio dovada in favoarea nevinovatiei acestuia. Atacul surpriza al japonezilor nu a avut rezultate decisive, deoarece tintele cele mai importante, portavioanele americane (aflate in larg in acel moment), depozitele de carburanti ale bazei americane si santierele navale nu au fost atinse. Esecul japonezilor in atingerea acestor ultime tinte a fost considerat de multi istorici o eroare strategica de proportii, cu efecte catastrofale, pe termen lung, pentru Imperiul Japonez. Totodata, a fost o simpla chestiune de noroc ca portavioanele marinei americane erau plecate in patrula, reusind, astfel, sa scape de acest dezastru. Faptul ca acestea nu au fost distruse avea sa joace un rol important in infrangerea Japoniei, odata ce Statele Unite fusesera silite sa intre in razboi. A doua zi dupa atac, SUA au declarat razboi Japoniei. Niponii si-au continuat ofensiva in Pacific, invadand Filipinele, coloniile britanice Hong Kong, Malaya, Borneo si Burma. In cateva luni, toate aceste teritorii au fost cucerite de japonezi. Scopul acestor atacuri a fost cucerirea campurilor petroliere din zona. Afland de la radio despre atacul de la Pearl Harbor, Winston Churchill s-a grabit sa-l sune pe Roosevelt, care i-a confirmat stirea. „Acum, suntem in aceeasi barca”, a incheiat presedintele american. „Imi dadeam seama – a notat, cu nedisimulata bucurie, primul ministru al Marii Britanii – ca Statele Unite intrasera in razboi pana in gat”. Din punct de vedere militar, operatiunea a fost considerata un succes, guvernul generalului Tojo si toti comandantii fortelor militare nipone si-au manifestat bucuria nestapanita de a fi dat o lovitura aproape mortala inamicului. Un singur om, amiralul Yamamoto, cel care a condus personal atacul, a gandit altfel, in acele clipe. Rugat de presa sa comenteze rezultatul operatiunii, in mijlocul entuziasmului general, a dat un raspuns sumbru: „Nu am facut altceva decat sa trezim uriasul adormit”. Dupa atacul japonez asupra Pearl Harbor-ului, Germania a declarat (la 11 decembrie 1941) razboi Statelor Unite ale Americii, desi, in conformitate cu Pactul Tripartit (semnat cu Japonia si Italia), nu era obligata sa o faca. Hitler a facut acest pas, deoarece era sigur de victorie pe frontul de est, motivand ca nedeclararea razboiului catre SUA ar condamna Pactul Tripartit la moarte si ca SUA si Germania se aflau in razboi nedeclarat. Cu toate aceste explicatii, miscarea diplomatica germana s-a dovedit, totusi, o grava eroare, care a oferit presedintelui american Franklin D. Roosevelt pretextul de care aveau nevoie SUA pentru a se alatura, cu toate fortele, Aliatilor in razboiul din Europa, fara sa intampine vreo opozitie din partea Congresului. Cei mai multi istorici considera acest moment un alt punct de cotitura al razboiului, in care Hitler a provocat sudarea unei aliante a mai multor natiuni puternice: SUA, Anglia si URSS, capabile, in aceasta formula, sa duca impreuna ofensive puternice, simultane. Casus belli: embargoul american Deteriorarea relatiilor dintre S.U.A si Japonia dateaza, in principal, din momentul emiterii Actului de Control al Exportului din 2 iulie 1940, care autoriza sistarea exportului de materiale de razboi. In acelasi an (septembrie), a fost anuntat faptul ca Japonia nu mai putea cumpara fier vechi. In acest moment, ambasadorul Japoniei, Kensuku Horinouchi, a protestat in fata Departamentului de Stat, clasificand aceste acte ca fiind „neprietenesti”. Pana in iarna dintre 1940-1941, Japonia nu mai putea cumpara arme, produse petroliere, utilaje, fier, zinc, aluminiu sau alte materiale strategice de pe piata americana. Olanda si Marea Britanie s-au alaturat Statelor Unite si au intrerupt legaturile comerciale cu Japonia. In aceasta situatie, Japonia era nevoita sa apeleze la bogatiile Indoneziei, mai ales la titeiul acesteia. In aceasta privinta, Statele Unite prevenisera Japonia sa nu-si extinda influenta in Pacific, caci vor interveni. In martie 1941, ambasadorul Kichisubaro Nomura a declarat, la Washington, preocuparea Japoniei fata de embargoul american, fiind de parere ca nu vor mai exista alte actiuni militare ale Japoniei decat acelea fortate de aplicarea embargoului. Cu alte cuvinte, ambasadorul sublinia ca Japonia nu era agresoarea, ci toate intreprinderile facute se datorau embargoului. Yamamoto, amiralul de geniu Cel care va deveni un amiral de geniu s-a nascut intr-o familie ai carei stramosi au fost samurai. I s-a dat numele Takano Isaroku. Vechiul termen japonez isaroku insemna „56” si era varsta pe care o avea tatal sau, atunci cand s-a nascut viitorul amiral. A fost adoptat de familia Yamamoto, ce i-a dat numele cu care a intrat in istorie. A absolvit Academia Navala Etaji din Hiroshima. In 1905, pe perioada razboiului ruso-japonez, in timpul bataliei de la Tsushima, impotriva flotei baltice rusesti, si-a pierdut doua degete de la mana stanga. A studiat la Universitatea Harvard si a fost atasat al ambasadei japoneze la Washington. In 1939, a fost numit amiral. A ramas in conducerea flotei japoneze si dupa infrangerea de la Midway. In 1943, avionul in care se afla, undeva deasupra Pacificului de Sud, a fost atacat de 16 avioane de vanatoare, dupa ce serviciile secrete americane descifrasera un mesaj in care era transmisa ruta pe care urma sa se deplaseze Yamamoto. Amiralul a murit ucis de un glont de mitraliera, care i-a zdrobit capul. Ioan BOTIS