Operaţiunea „Strajă la Rin” sau „Afacerea lui Cristos”

Ultima mare ofensivă germană de pe frontul de vest a început în zorii zilei de 16 decembrie 1944, la ora 5.30, după o puternică pregătire de artilerie executată de către Armata 6 blindată SS. La 30 ianuarie 1945, după o retragere lentă şi costisitoare pentru ambele părţi, trupele germane au revenit pe poziţiile de plecare. Ofensiva din Ardeni s-a încheiat cu un eşec. Hitler a pierdut şi ultima carte câştigătoare.

În toamna anului 1944, trupele germane se confruntau cu o situaţie disperată. Luptând pe fronturi întinse pe mii de kilometri şi aflându-se în război cu lumea întreagă, Wermachtul era obligat la o defensivă continuă. Având încă în memorie răsunătoarele victorii din 1939-1940, Hitler a jucat o ultimă carte pe mâna „războiului-fulger”, tactica preferată a maşinii de război germane. Factorul surpriză avea să fie una dintre principalele caracteristici ale bătăliei din Ardeni.

Decizia ofensivei a fost luată de Hitler la 26 septembrie 1944. Într-o discuţie cu Jodl, dictatorul spunea următoarele: „Situaţia noastră este disperată. Nu avem nimic de câştigat rămânând în defensivă.” Planul lui Hitler prevedea o ofensivă ca în 1940, cu trecerea Meusei între Namur şi Liege şi apoi o acţiune spre nord, până la Bruxelles şi Anvers. Ţinta finală era portul Anvers, vital pentru aprovizionarea Aliaţilor.

La jumătatea lunii octombrie, Hitler i-a convocat pe comandanţii frontului de vest, mareşalii von Rundstedt şi Model, pe care i-a pus la punct cu planurile ofensivei. Deşi aceştia s-au pronunţat categoric împotriva acţiunii, arătând că nu dispun de aviaţie şi că trupele disponibile nu ajung nici măcar pentru o ofensivă limitată, nu mai era nimic de făcut: Hitler luase decizia. Comanda generală a operaţiunii a fost încredinţată mareşalului von Rundstedt.

La 10 decembrie 1944, în faţa comandanţilor germani de pe frontul de vest, Hitler declara următoarele: „Această ofensivă ne va decide soarta: viaţa sau moartea; ofensiva va fi un război fără scrupule şi fără milă, un val de groază trebuie să-l preceadă, orice rezistenţă va trebui zdrobită prin teroare.”

Pe întreg frontul de vest, Wermachtul dispunea de 68 de divizii, faţă de cele 61 ale Aliaţilor occidentali. OKW-ul planificase participarea la atacul din Ardeni a 29 de divizii germane, dintre care 12 blindate, împotriva celor 8 divizii, dintre care una blindată, din compunerea Corpurilor V şi VIII americane. Atacul fulgerător al trupelor germane de sub comanda generalilor G.von Zangen, E.Brandenbruger, Sepp Dietrich şi Hesso von Manteffel, cu obiectivul Anvers şi Bruxelles, a luat prin surprindere Aliaţii.

Ultima mare ofensivă germană de pe frontul de vest a început în zorii zilei de 16 decembrie 1944, la ora 5.30, după o puternică pregătire de artilerie executată de către Armata 6 blindată SS. Pe o ceaţă densă şi fără proiectoare, Model a declanşat atacul. Valul de foc german avea să se abată asupra zonei în care se aflau cantonate unităţile Corpurilor V şi VIII americane. Ultimul „blitzkrieg” german a început la ora 8:00 şi a angrenat 250.000 de soldaţi germani, mii de avioane şi tancuri, pe un front de 140 de kilometri, de la Monschau la Echternach. Marea pădure a Ardenilor acoperă un platou întins tăiat de văi şi torente şi presărat de râpe. Drumurile erau proaste şi aproape impracticabile iarna, părând cel mai prost loc pentru declanşarea unei ofensive motorizate.

Germanii au organizat alte două acţiuni în sprijinul ofensivei: un desant aerian realizat de 1.200 de paraşutişti şi o infiltrare în spatele liniilor inamice cu scopul de a ocupa trei poduri peste Meuse. Obiectivul ofensivei germane era distrugerea unei treimi din diviziile aliate din vest.

Tancurile grele germane au trecut de liniile americane în timp ce mii de tunuri pulverizau spatele frontului. Operaţiunea „Strajă la Rin” fusese declanşată cu succes de germani. La început, înaintarea a fost destul de lentă, dar Dietrich şi Manteuffel nu şi-au atins la timp obiectivele propuse. Paraşutiştii germani au fost lansaţi greşit, nu s-au putut grupa şi mulţi au fost capturaţi fără luptă. În alte zone, germanii au obţinut succese importante. La 21 decembrie, au fost cucerite Saint-Vith, Saint-Hubert, Libramont şi Rochefort. Doar Bastogne a rezistat cu încăpăţânare.

Germanii au înaintat pe toate direcţiile, iar vremea proastă i-a lipsit pe americani de puternica lor aviaţie. Pe 22 decembrie, un tanc german a ajuns la fluviul Meuse. A fost singurul, pentru că frontul s-a stabilizat. 

Generalul Omar N. Bradley a crezut, iniţial, că este vorba despre un atac de diversiune, însă veştile au început să curgă extrem de repede: frontul din Ardeni tăiat în două, regimente întregi ale armatei americane încercuite de către unităţile germane, fără putinţă de scăpare, lipsă de armament şi de muniţii, lipsă de soldaţi, zece mii de americani capturaţi de către germani, drumul spre Meuse deschis în faţa unităţilor germane. Dezastrul era total, iar spectrul reeditării campaniei germane din mai-iunie 1940 plutea, din nou, deasupra Parisului.

Strategii aliaţi şi-au revenit din şocul surprizei. La 22 decembrie, dată la care tancurile germane s-au oprit din cauza lipsei de combustibil, aliaţii au reuşit să aducă suficiente întăriri pentru a prelua superioritatea numerică. În dimineaţa zilei de 23 decembrie, von Rundstedt a primit ştirea că cerul s-a înseninat pe toată lungimea frontului şi că mii de avioane aliate se aflau deja în aer. Drumuri, poduri şi convoaie de aprovizionare au fost distruse. Totul era pierdut pentru germani. Combustibilul nu mai putea ajunge la tancuri.

A doua zi, mulţi comandanţi germani care credeau că merg spre victorie au primit în locul cisternelor cu benzină ordinul stupefiant de a distruge vehiculele rămase fără carburanţi şi de a începe retragerea în grupuri spre est. În acest timp, aliaţii atacau. Diviziile Wermachtului s-au retras lent pe toată lungimea frontului, măcinate de bombardamente aeriene. Aviaţia germană nu a reacţionat.

Totuşi, în dimineaţa zilei de 1 ianuarie 1945, Luftwaffe a încercat marea lovitură, concomitent cu o diversiune terestră în Alsacia, constând în atacul declanşat de opt divizii germane. În zori, peste o mie de avioane de vânătoare germane au atacat 27 de aerodromuri aliate. Aliaţii au pierdut 800 de avioane, germanii în jur de 300, însă Luftwaffe şi-a consumat tot combustibilul în această acţiune şi nu a putut specula victoria obţinută.

La 30 ianuarie 1945, după o retragere lentă şi costisitoare pentru ambele părţi, trupele germane au revenit pe poziţiile de plecare. Ofensiva din Ardeni s-a încheiat cu un eşec. Hitler a pierdut şi ultima carte câştigătoare. Cu toate acestea, ofensiva este considerată una dintre cele mai îndrăzneţe operaţiuni din cadrul războiului.

În documentele germane, această operaţiune a fost numită „Afacerea lui Cristos”. Aliaţii şi-au refăcut pierderile în circa două săptămâni, în vreme ce Germania şi-a epuizat ultimele rezerve militare în Vest.

Bătălia de la Bastogne

Bătălia de la Bastogne reprezintă unul dintre cele mai dure episoade ale bătăliei din Ardeni, desfăşurată în zilele de Crăciun ale anului 1944. Eroismul soldaţilor din divizia 101 aeropurtată americană a rămas legendară în istoria războaielor.

Confruntarea de la Bastogne a început la 17 decembrie 1944, la ora 13:20, când Gruparea de luptă B din Divizia 10 blindată americană, care se afla în zona Saer, a început să se deplaseze către frontiera franco-luxemburgheză, unde a rămas în aşteptare. Totodată, Divizia 101 aeropurtată americană a fost alarmată şi a primit ordinul de deplasare către Bastogne. În seara zilei de 18 decembrie, elementele înaintate ale diviziilor de tancuri germane au ajuns la est de localitatea Longvilly şi au schimbat direcţia de înaintare spre sud-vest pentru a putea începe operaţiunea de încercuire a trupelor americane din Bastogne. Divizia Panzer Lehr a sosit şi ea în zona localităţii Bastogne şi s-a pregătit să desăvârşească încercuirea.

După ce aliaţii au trecut la ofensivă, corpul 3 blindat american condus de Patton a fost primul care, la 26 decembrie, a ajuns la Bastogne rupând încercuirea germană.

Dotările armatelor combatante

După 1943, calitatea infanteriei germane a scăzut serios. Armatele decimate nu au putut fi înlocuite cu contingente de aceeaşi valoare, aşa că, Înaltul Comandament a fost silit să recurgă la recrutări masive. Noile divizii, mediocru echipate şi prost instruite, au format grosul infanteriei germane în bătălia din Ardeni. O parte a infanteriei era însă de elită: trupe de veterani echipate cu arme noi, cum ar fi mitraliera MG-42 şi arma antitanc Faustpatronen. Oricum, în ansamblu, infanteria germană era inferioară celei aliate.

Artileria de care dispuneau germanii era puţin numeroasă, dar redutabilă. Pe lângă tunurile „clasice”, Wermachtul dispunea de tunuri de asalt mobile, montate pe şasiul tancurilor mai vechi. Acestea reprezentau o armă teribilă care, pe lângă puterea de foc şi blindaj, dispunea şi de o excelentă mobilitate, ideală pentru ofensivă.

Tancurile erau punctul forte al armatei germane. Nici un tanc aliat nu se putea măsura cu redutabilele care de luptă germane. Bine organizate şi echipate, diviziile germane de „Panzere” reprezentau o remarcabilă forţă de şoc. Aviaţia germană era, însă, practic, eliminată de pe cer odată cu debarcarea din Normandia. Totuşi, toate forţele ei au fost concentrate în această bătălie decisivă. Net inferioară numeric, aviaţia germană nu putea să spere să sprijine ofensiva terestră prin bombardamente. Avioanele germane au încercat doar să-şi protejeze propriile trupe de bombardamentele inamice.

De cealaltă parte, aliaţii aveau o infanterie numeroasă, bine înarmată şi aprovizionată, dar fără experienţă de luptă. Cu toate acestea, infanteria avea să fie cea mai importantă armă a Aliaţilor în această faimoasă bătălie. De calibru mai mic decât cea germană, artileria aliată era în schimb mult mai numeroasă.

Tancurile erau marea problemă a armatei aliate. Nici un tanc englez sau american nu putea învinge într-o confruntare directă cu tancurile germane. Aviaţia aliată era cea mai eficace armă, capabilă să schimbe soarta unei bătălii. Atacând în grupuri mari şi dispunând de cantităţi enorme de muniţie, aviaţia aliată avea două roluri: strategic şi tactic, respectiv distrugerea de tunuri şi tancuri şi dezorganizarea spatelui frontului inamic.

Dwight David Eisenhower, principalul comandant aliat în timpul celui de-al doilea război mondial, s-a născut în anul 1890. A luat parte la primul război mondial, organizând prima unitate americană de tancuri. Deşi în 1941 s-a gândit serios să se retragă din armată pentru o altă meserie, ascensiunea sa a fost uluitoare. 

În iulie 1942 a fost comandantul trupelor aliate care au debarcat în Africa de Nord. Succesul obţinut l-a propulsat în funcţia de Comandant suprem al trupelor aliate, în decembrie 1943, funcţie în care a rămas până la sfârşitul războiului. Excelent organizator, Eisenhower a fost însă un strateg foarte slab, motiv pentru care nu a comandat niciodată în mod efectiv trupele americane.

Generalul american George Patton, foarte impulsiv şi hotărât, asemănător oarecum lui Model, avea ca deviză cuvintele: „Trebuie să atacăm şi să atacăm până la epuizare şi apoi să atacăm din nou.” Generalul Omar Nelson Bradley, colaborator apropiat al lui Eisenhower, a fost comandantul general al trupelor americane din Europa.  

Karl Rudolf Gerd von Rundstedt, unul dintre cei mai importanţi comandanţi germani din timpul celui de-al doilea război mondial, s-a născut în 1875. Membru al unei vechi familii aristocratice prusace, ofiţer de stat major în primul război mondial, von Rundstedt trecuse prin toate experienţele războiului.

Comandant în 1932 al corpului de armată care ocupa Berlinul, acesta asistase pasiv la ascensiunea lui Hitler, considerând că politica nu e treaba militarilor. În 1938 s-a opus invadării Cehoslovaciei şi îndepărtării unor generali capabili, fiind trecut în rezervă. În 1939 a fost rechemat şi i s-a încredinţat comanda unei părţi din armatele care au invadat Polonia. În mai 1940, trupele conduse de el au rupt frontul la Sedan, provocând Franţei cea mai mare înfrângere din istoria sa. Un an mai târziu, a ajuns până la Rostov în fruntea Grupului de Armate Sud, moment în care i-a propus lui Hitler o retragere strategică din cauza apropierii iernii. Ca rezultat, a fost trecut din nou în rezervă. Rechemat pentru a doua oară în 1942, a fost numit comandant al frontului de vest. În iunie 1944 a fost din nou înlăturat pentru că îşi exprimase neîncrederea în victoria finală a Germaniei. Peste câteva luni, Hitler a realizat greşeala făcută şi l-a numit din nou comandant în vest, pentru a conduce ofensiva din Ardeni. A fost considerat unul dintre cei mai capabili strategi germani, alături de Erich von Manstein şi Erwin Rommel.

Walter Model a fost unul dintre preferaţii lui Hitler. Scurt, îndesat, cu alura de buldog, nazist incoruptibil, îndrăzneţ şi grăbit în ofensivă, fără să ţină seama de pierderi, Model era omul potrivit pentru blitzkrieg, deşi incapacitatea sa organizatorică şi logistică devenise legendară. General de divizie, apoi comandant de armată, a ajuns mareşal. A luat parte la multe bătălii importante, inclusiv la cea de la Kursk. În 1944 a reuşit să oprească pe Vistula marea ofensivă de vară a ruşilor.