Operaţiunea Bagration

În zorii zilei de 22 iunie 1944, cu ocazia celei de a treia aniversări a invaziei germane în Rusia şi, după un scurt, dar intens bombardament, Frontul Întâi Baltic sovietic a declanşat ceea ce s-a numit „Operaţiunea Bagration”. Operaţiunea în sine a reprezentat o importantă victorie rusească. Aceasta, combinată cu victoriile Aliaţilor pe frontul de vest, a grăbit sfârşitul celui de-al Treilea Reich. Numele de cod al acestei operaţiuni a fost dat în cinstea prinţului georgian Piotr Bagration, general al armatei ţariste, mort în Bătălia de la Borodino, în încercarea de a opri armatele napoleoniene. 

Pe 1 mai 1944, Stalin i-a informat pe membrii superiori ai statului major al Armatei Roşii cu privire la intenţiile sale pentru vară. Până atunci, ruşii eliberaseră deja mare parte din teritoriul Uniunii Sovietice care se aflase sub ocupaţia germană. În nord, sovieticii se apropiaseră de graniţa cu Estonia şi Letonia, în vreme ce în sud recuceriseră Ucraina şi începuseră să ameninţe Ungaria şi România. Numai în centru mai rămăsese un teritoriu semnificativ ca suprafaţă în mâinile trupelor germane.

Primul obiectiv al lui Stalin a fost acela de a elibera Belarus (Bielorusia), care se afla sub controlul Grupului de Armate Centru german. Ofensiva urma să fie lansată în iunie pentru a coincide cu debarcările Aliaţilor occidentali în Normandia. Un accent puternic urma să fie pus pe operaţiunile de diversiune. În nord, ruşii urmau să pornească un atac pentru a forţa ieşirea din război a Finlandei, aliatul Germaniei, şi pentru a împiedica Grupul de Armate Nord al germanilor să meargă în ajutorul finlandezilor. Ofensivei din Bielorusia i s-a dat numele de cod „Operaţiunea Bagration”. Germanilor trebuia să le parvină informaţia că asaltul principal al sovieticilor se va produce undeva în sud şi că va fi orientat împotriva României şi Ungariei.

De partea germană, mareşalul Ernst Busch, comandantul Grupului de Armate Centru, a devenit tot mai convins că ruşii se pregăteau pentru o ofensivă împotriva trupelor sale. Era de asemenea convins că forţele de care dispunea puteau fi încercuite în Minsk, mai ales că transferase o parte a trupelor în Grupul de Armate Ucraina Nord, unde Hitler şi câţiva generali germani credeau că va avea loc principala lovitură sovietică. Hitler a subestimat ameninţarea sovietică din faţa Grupului de Armate Centru şi a mutat o treime dintre piesele de artilerie, o jumătate dintre armele antitanc şi cam 88% dintre tancuri spre zona de sud a frontului, unde Înaltul Comandament German se aştepta la declanşarea următoarei ofensive majore sovietice.

Acest fapt a făcut ca liniile sale de apărare să fie foarte răsfirate, însă cererea sa de scurtare a acestora prin retragere spre râul Berezina a fost refuzată de Hitler. Generalul german era frustrat şi de faptul că ruşii se bucurau de superioritate aeriană, lucru care împiedica misiunile germane de recunoaştere aeriană, iar în zilele de dinaintea declanşării atacului, ruşii au oprit comunicaţiile radio între unităţi.

Prima fază a Operaţiunii Bagration a implicat participarea unui mare număr de formaţii de partizani din RSS Belarusă. Partizanii au declanşat o campanie de distrugere a căilor ferate şi a comunicaţiilor din spatele frontului german. Începând din 19 iunie, partizanii au plasat numeroase încărcături explozive pe toate liniile ferate din regiune. Deşi multe dintre ele au fost dezamorsate, explozia celor rămase a provocat destrămarea transportului de materiale militare necesare germanilor. După declanşarea atacului principal al Armatei Roşii, partizanii au participat cu succes la desăvârşirea încercuirii germanilor.

În momentul declanşării ofensivei, sovieticii concentraseră aproximativ 1.700.000 de soldaţi din trupele combatante şi cele de sprijin, aproximativ 24.000 de piese de artilerie, 4.080 de tancuri şi tunuri de asalt şi 6.334 de avioane. Germanii aveau pe această secţiune de front aproximativ 800.000 de soldaţi din trupele combatante şi cele de sprijin, 9.500 de piese de artilerie şi numai 553 de tancuri şi 839 de avioane. Grupul de Armate Centru suferea în primul rând de o lipsă acută de rezerve mobile. În rezervă se afla doar Divizia a 14-a de infanterie (nemotorizată).

În zorii zilei de 22 iunie 1944, cu ocazia celei de a treia aniversări a invaziei germane în Rusia şi, după un scurt, dar intens bombardament, Frontul Întâi Baltic sovietic a declanşat atacul la nord de Vitebsk, i-a luat pe germani prin surprindere şi, până la căderea nopţii, ruşii au reuşit să spargă frontul german pe o distanţă de 11 kilometri în adâncime.

În ziua următoare, Frontul 3 Bielorus a atacat la sud de Vitebsk, punând oraşul în pericolul de a fi izolat, în vreme ce Frontul 2 Bielorus a atacat din zona Orşa, dar în această zonă sovieticii au înregistrat doar un succes minor. Pe 24 iunie 1944, Frontul 2 Bielorus li s-a alăturat, lovind partea sudică a flancului german.

Pus în faţa acestor ameninţări, Busch a cerut permisiunea de a se retrage. Cu greu s-a înduplecat Hitler să permită Armatei a 3-a Panzer din nord s-o facă, deşi a ordonat ca o parte din ea să continue să menţină Vitebsk, care a capitulat în câteva zile. Retragerea germană a avut loc însă prea târziu. Până pe 28 iunie 1944, Armata a 3-a Panzer a fost distrusă, iar Armata a 4-a, aflată mai la sud, încerca în disperare să se întoarcă la Minsk înainte de a fi înconjurată, aşa cum se petrecuseră deja lucrurile şi cu Armata a 9-a. Pe scurt, Grupul de Armate Centru, măcinat şi de atacurile partizanilor asupra liniilor de comunicţii, era măcinat şi fragmentat în mai multe bucăţi. Violenţa atacului sovietic reiese şi din memoriile unui participant la atac:

„Oamenii păşesc peste cadavrele germanilor. Cadavrele, sute şi mii, acoperă drumul, zac în şanţuri, sub pini, în lanul verde de orz. În unele locuri, vehiculele trebuie să treacă peste corpuri, atât de des zac ele pe pământ (…) Aici a fiert un cazan al morţii, unde a fost dusă la îndeplinire răzbunarea”.

Alarmat de ceea ce se petrecea pe frontul din estul Europei, Hitler l-a înlocuit la comandă pe generalul Busch cu generalul Walter Model, care se afla la comanda Grupului de Armate Ucraina Nord. În acelaşi timp, Hitler l-a destituit şi pe Georg Lindemann, care se afla la conducerea Grupului de Armate Nord şi care voia să se retragă din cauza ameninţării crescânde ce venea din partea sudică a sectorului său. Însă adevăratul dezastru încă nu sosise.

Sovieticii au reuşit să încercuiască mare parte din Armata a 4-a şi au intrat în Minsk pe 7 iulie. Numai flancurile Grupului de Armate Centru     şi-au păstrat coeziunea. Şase zile mai târziu, Frontul 1 Ucrainean şi Frontul 1 Bielorus au început să atace sectorul nordic al Grupului de Armate Ucraina Nord, intenţionând să-l separe de vecinul lui ce se lupta cu disperare.

În vreme ce Grupul de Armate Centru continua să se dezintegreze sub loviturile sovieticilor, elemente ale Frontului 3 Bielorus, condus de Ivan Cerniakovski, au ajuns la graniţa estică din 1939 a Poloniei de pe râul Bug. Acest lucru s-a petrecut pe 20 iulie, în aceeaşi zi în care a explodat o bombă în cursul unei conferinţe pe care Hitler a ţinut-o la cartierul său general de la Rastenburg, în Prusia Orientală. Trei zile mai târziu, Frontul 1 Bielorus a eliberat Lublin şi lagărul de exterminare de la Maidanek, iar fronturile ruseşti de nord au sporit presiunea prin atacuri asupra Grupului de Armate Nord. Hitler a cerut ca amândouă grupurile de Armate să rămână pe poziţii, în pofida eliberării altor oraşe din jurul lor.

Totuşi, după o înaintare de 300 de kilometri, sovieticii au început să rămână fără provizii şi înaintarea Armatei Roşii a fost încetinită. Acest lucru i-a permis generalului Model să restabilească ordinea şi chiar să pornească unele contraatacuri locale. N-a putut însă să împiedice Frontul 3 Bielorus să pornească spre nord-vest, către portul baltic al Letoniei, Riga, şi să ameninţe cu izolarea întregului Grup de Armate Nord.

Spre sfârşitul lunii iulie 1944, polonezii care locuiau la periferia estică a Varşoviei au auzit zgomotele bătăliei care se apropia de capitala Poloniei. La 29 iulie, un post de radio sovietic a lansat o chemare la arme către cetăţenii polonezi. Zgomotul luptelor pe care le auzeau polonezii la est de Vistula veneau din iureşul declanşat de contraatacurile a trei divizii germane Panzer. Era un semn clar că ofensiva sovietică şi-a pierdut din impetuozitate şi că germanii erau capabili să recupereze teren. Prin urmare, în noaptea de 31 iulie spre 1 august, ruşii au trecut în defensivă, însă nu i-au informat de acest lucru pe polonezi, care în ziua următoare au început o revoltă împotriva germanilor în capitală.

Revolta din Varşovia avea să continue până la începutul lui octombrie 1944, când germanii au zdrobit ultimele puncte de rezistenţă poloneze. În tot acest timp, forţele ruseşti de la est de Vistula au rămas nişte simpli spectatori. Varşovia avea să fie eliberată de trupele Armatei Roşii abia în luna ianuarie a anului următor. Cu toate acestea, Operaţiunea Bagration în sine a reprezentat o importantă victorie rusească. Aceasta, combinată cu victoriile Aliaţilor pe frontul de vest, a grăbit sfârşitul celui de-al Treilea Reich.   

Operaţiunea Bagration, în combinaţie cu Operaţiunea Lvov-Sandomierz, lansată câteva săptămâni mai târziu în Ucraina, i-a permis Uniunii Sovietice să recucerească toate teritoriile care fuseseră pierdute la începutul războiului în această zonă a ţării, să avanseze în Prusia Răsăriteană şi să obţină controlul asupra Poloniei la est de Vistula.

Această bătălie a fost descrisă ca un triumf al teoriei sovietice a „războiului operaţional”, care presupunea o coordonare completă a tuturor mişcărilor frontului şi semnalelor de trafic pentru înşelarea inamicului cu privire la ţinta ofensivei. În ciuda mărimii forţelor implicate, comandanţii sovietici de fronturi au reuşit să-i înşele până în ultima clipă pe comandanţii germani de armate asupra principalei axe de atac.

Prin comparaţie cu alte bătălii, aceasta a fost cea mai mare victorie sovietică. Armata Roşie a provocat un număr uriaş de pierderi germanilor şi a eliberat un teritoriu vast în doar două luni. Pentru a arăta lumii întregi magnitudinea victoriei, în jur de 50.000 de prizonieri germani, capturaţi în încercuirea de la Minsk, au fost obligaţi să mărşăluiască pe străzile Moscovei. Deşi prizonierii, aşezaţi în rânduri de câte 20, s-au deplasat rapid, ei au avut nevoie de trei ore pentru întregul marş.