Omul spiritului legilor

Charles-Louis de Secondat, baron de Brède si de Montesquieu, s-a nascut in La Brède, in apropiere de Bordeaux, pe meleagurile lui Montaigne, pe 18 ianuarie 1689. Apartinand atat nobilimii de spada, cat si celei de roba (tatal sau a fost presedintele Curtii de Justitie din Guyenne), ii placea sa se laude ca se trage din acei goti care, dupa ce au cucerit Imperiul Roman, „au instaurat pretutindeni monarhia si libertatea”. La nasterea lui Montesquieu, la poarta castelului tatalui sau a aparut un cersetor. Dupa ce i s-a dat pomana, cersetorul a fost ales drept nas al copilului, pentru ca micul Charles sa nu-i uite niciodata pe cei saraci. Copilul si-a petrecut primii trei ani de viata la o doica, printre taranii din sat. La unsprezece ani, a fost trimis la Colegiul Oratorienilor din Juilly, aflat la o distanta de douazeci si cinci de kilometri de Paris. S-a intors la Bordeaux la varsta de saisprezece ani, pentru a studia dreptul; la nouasprezece ani, si-a obtinut diploma in acest domeniu. Dupa moartea tatalui sau (1713), a devenit stapanul unor domenii considerabile. De altfel, Montesquieu, care a sustinut cu fervoare feudalismul, a vorbit toata viata despre „domeniul meu” si „vasalii mei”. Un an mai tarziu, a fost admis in Parlamentul din Bordeaux, in calitate de consilier si de magistrat. In 1716, un unchi de-al sau, care isi cumparase functia de presedinte al Parlamentului, i-a lasat mostenire averea si responsabilitatile sale, motiv pentru care Montesquieu avea sa pledeze in favoarea „vanzarii functiilor”, deoarece „aceasta venalitate este benefica in statele monarhice, caci te sileste sa practici, ca pe o meserie transmisa din tata in fiu, ceva ce nu ai vrea sa intreprinzi doar in numele virtutii”. Cu toate ca si-a pastrat demnitatea de presedinte al Parlamentului din Bordeaux, Montesquieu si-a consacrat o buna parte din timp studiului. A efectuat numeroase experiente si a prezentat comunicari stiintifice din domeniul fizicii si al fiziologiei la Academia din Bordeaux. A intentionat sa redacteze o „istorie geologica a Terrei”, pe care nu a mai scris-o niciodata, dar a valorificat documentatia adunata in acest scop in Spiritul legilor. Dupa aparitia Scrisorilor persane, Montesquieu s-a dus la Paris, pentru a-si savura succesul in inalta societate si in saloanele mondene. Amorezat de o doamna din inalta societate, Marie-Anne de Bourbon, Montesquieu s-a ocupat si de ascensiunea sa sociala, incercand sa intre in Academie. Regele s-a opus, deoarece candidatul nu avea domiciliul in Paris. Montesquieu s-a intors, atunci, in graba la Bordeaux, a renuntat la presedintia Parlamentului, apoi a revenit la Paris pentru a intra, in 1728, in randul celor patruzeci de „Nemuritori”. In 1728, Montesquieu a pornit intr-o calatorie care a durat trei ani, strabatand Italia, Austria, Ungaria, Elvetia, Renania, Olanda si Anglia. Cel mai mult a ramas in Anglia (un an si jumatate). Acolo, s-a imprietenit cu Chesterfield si cu alte personalitati engleze, a fost admis in Societatea Regala din Londra, s-a initiat in Francmasonerie, a fost primit de regele George al II-lea si de regina Carolina, a asistat la dezbaterile Parlamentului si s-a indragostit de ceea ce el considera a fi constitutia britanica. S-a intors in Franta fascinat de libertate, dar si temperat de problemele ce tineau de guvernare. S-a retras in castelul sau din La Brède, si-a transformat parcul intr-o gradina englezeasca si, cu exceptia calatoriilor ocazionale la Paris, s-a consacrat cercetarii si scrisului, activitati care i-au ocupat tot restul vietii. In 1734, Montesquieu a publicat, fara a le semna, dar recunoscandu-si paternitatea, Consideratii asupra cauzelor maririi si decaderii romanilor. A rugat un iezuit erudit sa-i citeasca manuscrisul si a fost de acord sa renunte la pasajele care ar fi adus prejudicii Bisericii. Cartea nu a avut succesul Scrisorilor persane din mai multe motive: nu continea nimic scandalos, trata un subiect complex si indepartat in timp, iar autorul parea relativ conservator in materie de politica si religie. De altfel, eseul despre Roma a fost o lucrare anexa, o simpla paranteza in activitatea ganditorului. In 1748, Montesquieu a publicat la Geneva Despre spiritul legilor sau despre relatiile care trebuie sa existe intre legi si forma de guvernare, maniere, clima, religie, comert etc. In multe pasaje, Montesquieu pledeaza in favoarea unei republici aristocratice, dar teama de despotismul care, considera el, zace latent in democratie l-a facut sa accepte monarhia, cu conditia ca aceasta sa guverneze in limitele legilor stabilite. Resentimentele nutrite de Montesquieu fata de monarhia absoluta, anticamera despotismului, l-au determinat sa sustina o guvernare mixta – monarhica, aristocratica si democratica – rege, nobilime si Parlament sau stari generale. A ajuns astfel la cea mai celebra si mai rasunatoare propunere a sa: separarea puterilor in stat – puterea legislativa, puterea executiva si puterea juridica. Legislativul ar trebui sa faca legile, dar nu sa le si aplice; puterea executiva ar trebui sa le aplice, fara sa se ocupe de intocmirea lor; iar puterea juridica ar trebui sa se limiteze sa le interpreteze. Montesquieu credea ca fiecare dintre aceste trei puteri trebuie sa actioneze ca o contrapondere in raport cu celelalte, numai prin acest mecanism complex putandu-se pune de acord libertatile cetateanului cu intelepciunea, cu justitia si cu forta carmuirii. Odata cu trecerea anilor, Montesquieu a devenit mai conservator, desi a laudat mereu libertatea, pe care o considera a fi adevaratul tel al guvernarii. A respins ideea de egalitate in ceea ce priveste proprietatea sau puterea, a condamnat perceperea de biruri agricole in favoarea unor intreprinzatori privati, a infierat cu indignare sclavia, a recunoscut necesitatea razboiului in anumite situatii si a extins conceptul de aparare, pentru a justifica razboiul preventiv. A admis ca exista Dumnezeu („caci ce poate fi mai absurd decat sa pui pe seama unei fatalitati oarbe aparitia unor fiinte dotate cu inteligenta?”), dar, in conceptia lui, aceasta Inteligenta Suprema se exprima prin legile naturii si nu se amesteca niciodata in rostul lor. El a acceptat credinta in supranatural, vazand in ea un sprijin necesar pentru crearea unui cod moral, cod altminteri atat de strain naturii umane. Desi, in linii mari, a recunoscut avantajele pe care le prezinta religia, a criticat-o in ceea ce priveste detaliile. A condamnat bogatia clerului din Franta si a scris o „umila dojana adresata inchizitorilor din Spania si Portugalia”, pledand pentru incetarea arderii pe rug a ereticilor; ii avertiza ca „daca cineva, in viitor, va indrazni sa spuna vreodata despre popoarele Europei din secolul in care traim ca erau civilizate, veti fi citati, pentru a se dovedi ca erau barbare”. Patriot si galican, Montesquieu a ridiculizat infailibilitatea papala si a insistat ca Biserica sa fie supusa puterii civile. Desi Despre spiritul legilor a fost considerat un eveniment major in literatura franceza, aceasta lucrare a fost atacata de jansenisti, iezuiti si de viguroasa tagma a filozofilor. In schimb, cartea a facut ca Montesquieu sa fie bine primit in saloane si la curte. La batranete, Montesquieu a orbit aproape complet. In 1754, s-a dus la Paris pentru a pune capat contractului de inchiriere al casei pe care o ocupa in acest oras; dar, in timpul sederii in capitala, s-a imbolnavit de o pneumonie care i-a fost fatala; a murit pe 10 februarie 1755, la varsta de saizeci si sase de ani. „Scrisorile persane” Montesquieu avea treizeci si doi de ani cand a captat atmosfera si atentia Parisului din vremea Regentei in cea mai stralucita carte a sa. Nu a semnat Scrisorile persane cu numele sau, deoarece textul continea pasaje care nu se potriveau deloc cu statutul de magistrat. Se pare ca subiectul i-a fost inspirat de Spionul marelui senior (1684), de Giovanni Marana, in care un spion turc imaginar ii relateaza sultanului, invesmantate in cateva obscenitati suculente, credintele si moravurile absurde ale crestinilor din Europa, precum si contrastele delicioase sau frapante care apar intre profesiunea de credinta a crestinilor si practicile lor din existenta reala. „Scrisorile sale imbraca forma corespondentei purtate de doi persani care calatoresc in Franta, Rica si Usbek si destinatarii lor, ramasi la Ispahan. Epistolele nu se limiteaza sa prezinte doar slabiciunile si prejudecatile francezilor, ci ne dezvaluie si absurditatile legate de comportamentul si credinta orientalilor. Razand de greselile acestora, cititorul este obligat sa accepte, vrand-nevrand, ca si erorile sale sunt la fel de ridicole. Tusa autorului este atat de fina incat nimeni nu se simte lezat de aceste ironii rafinate si nevinovate”. – Will Durant „Despre spiritul legilor” In 1729, Montesquieu incepuse sa lucreze la cartea Despre spiritul legilor. In 1747, pe cand avea cincizeci si opt de ani, satul si obosit de atata munca, a fost tentat sa o abandoneze. „De multe ori am inceput si de foarte multe ori am renuntat la aceasta lucrare si de mii de ori am aruncat in vant paginile pe care le scrisesem”, avea sa-si aduca aminte Montesquieu. Temandu-se de cenzura franceza, a trimis manuscrisul la Geneva, unde a fost publicat in 1748, in doua volume, care nu purtau semnatura autorului. In momentul in care clerul francez a descoperit ce erezii ascundea lucrarea, a condamnat-o si, printr-un ordin guvernamental, a interzis difuzarea ei in Franta. In 1750, Melesherbes a abrogat interdictia, in calitatea sa de cenzor, si cartea s-a raspandit rapid. In doi ani, s-au tiparit nu mai putin de douazeci si doua de editii si, in scurt timp, aceasta lucrare s-a tradus in toate limbile Europei crestine. Teza lui Montesquieu sustinea ca „spiritul legilor” – adica originea, caracterul si tendintele acestora – este determinat, in primul rand, de clima si solul habitatului, apoi de fiziologia, de economia, de guvernarea, de religia si de cutumele unui popor. Autorul a incercat sa intemeieze ceea ce astazi se numeste sociologia stiintifica. Ioan BOTIS