Omul-simbol al rezistenţei franceze

Charles de Gaulle a devenit preşedinte al Franţei la 21 decembrie 1958. Pentru francezi, statura şi carisma au făcut din generalul de Gaulle o imagine a comandantului, un părinte al naţiunii pe care a apărat-o în ceasurile ei de restrişte. De la Rezistenţă până la a V-a Republică, activitatea generalului Charles de Gaulle a marcat profund istoria Franţei contemporane. Din percepţia sa originală asupra politicii şi a istoriei, s-a născut o conduită care a avut un singur obiectiv: prestigiul Franţei.

Charles de Gaulle s-a născut la Lille, la 22 noiembrie 1890, într-un mediu conservator. Şi-a făcut studiile la iezuiţi şi s-a înscris apoi la Şcoala Militară de la Saint-Cyr, pe care a părăsit-o însă cu un calificativ ucigător: „Nivel mediu în toate privinţele, cu excepţia staturii.”

În timpul primului război mondial a fost rănit de mai multe ori şi a căzut prizonier în martie 1916, de unde şi sentimentul dureros că nu a participat cu adevărat la război. Cursant al Şcolii de Război în 1922, de Gaulle a fost obsedat de ideea prevenirii unei prăbuşiri a armatei franceze de felul celei din „bătălia frontierelor” din primul război mondial. Luările sale de poziţie au iritat ierarhia militară, care s-a cantonat într-o strategie defensivă, simbolizată de construirea Liniei Maginot.

În mai 1934, de Gaulle a publicat lucrarea Către o armată profesionistă, în care a făcut apologia războiului ofensiv, bazat pe tancuri şi „escadrile aeriene”. Tezele sale, altminteri strălucite, s-au lovit de doctrina defensivă a Marelui Stat Major. „Pădurile Ardenilor sunt de nepătruns. Dacă germanii ar face imprudenţa să se aventureze în ele, i-am prinde ca într-un cleşte”, spunea mareşalul Pétain. La început apropiat al mareşalului Pétain (a fost membru al cabinetului mareşalului la Consiliul Superior de Război), de Gaulle s-a îndepărtat de acesta, considerându-l un „personaj periculos de duplicitar”. În 1937, Charles de Gaulle a condus primul regiment de tancuri. Dacă nu ar fi izbucnit cel de-al doilea război mondial şi Franţa nu ar fi fost învinsă, de Gaulle ar fi avut o frumoasă carieră militară. În mai 1940, deşi cu efective reduse, a reuşit să hărţuiască trupele germane.

La 18 iunie 1940, a doua zi după cererea de armistiţiu adresată de mareşalul Pétain germanilor, Charles de Gaulle a adresat francezilor un mesaj de la postul de radio BBC, apel care este considerat actul fondator al Franţei libere. Rupt de mediul militar şi de comandanţii săi, autoexilat, condamnat la moarte pentru dezertare, Charles de Gaulle a întruchipat refuzul compromisurilor şi spiritul rezistenţei. În iunie 1940, de Gaulle ocupa o funcţie modestă în guvernul Reynaud. În calitate de subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naţionale, între 6 şi 16 iunie a ajuns în Marea Britanie, la bordul avionului generalului Spears.

Pentru englezi, el era unul dintre puţinii reprezentanţi ai elitei franceze capabil să organizeze colaborarea franco-britanică împotriva invaziei germane. De Gaulle s-a angajat să alcătuiască o armată, să convingă Marea Britanie să adere la cauza Franţei libere, să obţină recunoaşterea din partea Rezistenţei interne şi să unifice diferitele facţiuni ale acesteia, să se impună în faţa Aliaţilor ca lider al Franţei combatante.

În vara anului 1940, legitimitatea lui era încă incertă. Americanii considerau că mandatul său era nelegitim, iar englezii sperau ca guvernul de la Vichy să-şi schimbe poziţia. Colaborator şi reprezentant al său în Franţa ocupată, fostul prefect Jean Moulin a jucat un rol hotărâtor: el a fost acela care a obţinut pentru generalul de Gaulle recunoaşterea mişcărilor de rezistenţă, la început coordonate, apoi unificate sub egida Consiliului Naţional al Rezistenţei.

În mai multe rânduri, mai cu seamă la sfârşitul anului 1942, când americanii i-au încredinţat generalului Giraud funcţia de guvernator al teritoriilor eliberate din Africa de Nord, generalul de Gaulle s-a aflat la un pas de a fi marginalizat. Dar, de fiecare dată, deciziile premierului britanic Winston Churchill sau puterea de influenţă a Rezistenţei interne au reuşit să restabilească situaţia. Pe 16 iunie 1944, la zece zile după debarcarea Aliaţilor în Normandia, primirea făcută de locuitorii oraşului Bayeux l-a liniştit pe general, iar după două luni, pe 26 august 1944, intrarea sa pe Champs-Élysées a fost o formă de consacrare.

Reintegrarea în viaţa politică naţională nu a fost uşoară. Deşi a dispreţuit „regimul partidelor”, Charles de Gaulle nu a pus sub semnul întrebării legitimitatea republicană. Dimpotrivă, el a declarat că Republica există, că nu a încetat nici o clipă să existe, negând în acest fel orice justificare a regimului de la Vichy şi a legilor sale.

Ca preşedinte al guvernului provizoriu al Republicii Franceze, Charles de Gaulle a intervenit, adeseori în mod decisiv, în chestiuni precum dreptul la vot al femeilor, primele naţionalizări, înfiinţarea unui Comisariat al Planului, asocierea comuniştilor la guvernare (cu excepţia ministerelor „sensibile”, care aveau tangenţă cu politica externă). Tot el a fost acela care a anulat tabuul referitor la practica plebiscitelor care data din vremea celui de-al doilea imperiu: francezii trebuiau să fie consultaţi asupra viitorului instituţiilor statului. În scurt timp, de Gaulle a intrat în conflict cu Adunarea Constituantă, care dorea să-l ţină departe de elaborarea Constituţiei. Pe 20 ianuarie 1946, a demisionat.

Dezbaterea constituţională a fost declanşată, plecând de la premise care consolidau puterea legislativă. Pe 16 iunie, într-un discurs rostit la Bayeux, de Gaulle a expus liniile generale ale Constituţiei pe care şi-a dorit-o pentru Franţa şi s-a opus categoric tuturor celorlalte proiecte. Generalul şi-a făcut astfel intrarea în lumea politică. La vremea aceea, doar 27% dintre francezi îl doreau la putere.

Adoptarea Constituţiei celei de-a IV-a Republici l-a cantonat pe de Gaulle într-un rol de observator. Generalul a decis atunci să creeze Adunarea Poporului Francez. Aceasta avea să numere după numai un an de la înfiinţare un milion de aderenţi. La reşedinţa sa de la Colombey-les-Deux-Églises, generalul a început să-şi scrie Memoriile, supărat de nerecunoştinţa francezilor.

Franţa se confrunta cu chestiunea spinoasă a decolonizării. Războiul din Indochina s-a încheiat prin capitularea de la Dien Bien Phu, la 7 mai 1954. În Algeria, tulburările au început la 1 noiembrie 1955. În faţa incapacităţii guvernelor succesive de a reglementa chestiunea algeriană, de Gaulle a apărut din nou ca singura salvare posibilă. La două zile după ce generalul Massu, din postul său de la Alger, a cerut constituirea unui guvern de salvare naţională prezidat de general, acesta a fost gata din nou să se pună la dispoziţia Franţei.

Pe 2 iunie, de Gaulle a primit investitura şi aprobarea de a modifica Constituţia. Unii au denunţat lovitura de stat. Proaspăt ieşit din recluziunea de la Colombey, de Gaulle s-a arătat nepăsător la aceste proteste, afirmând că nu face altceva decât să răspundă la chemarea lansată de stat într-un moment dificil. Pentru el, episodul din 1958 nu a făcut decât să reînnoade relaţiile privilegiate dintre el şi poporul francez.

Charles de Gaulle a devenit preşedinte al Franţei la 21 decembrie 1958. Pentru francezi, statura şi carisma au făcut din generalul de Gaulle o imagine a comandantului, un părinte al naţiunii pe care a apărat-o în ceasurile ei de restrişte. Ceea ce nu a putut face în 1946, de Gaulle a realizat prin a V-a Republică. Un executiv puternic şi apariţia unui Consiliu Constituţional au fost semnele distinctive ale noului regim.

Sprijinit de 80% dintre francezii din metropolă şi din teritoriile de peste mări, generalul s-a consacrat reglementării chestiunii algeriene. Pe 16 septembrie 1959, de Gaulle le-a propus algerienilor autodeterminarea. Au fost avansate trei soluţii: independenţa completă a Algeriei, menţinerea ei în cadrul teritoriului francez sau o a treia cale, concretizată printr-o cooperare strânsă cu metropola. Aceste propuneri i-au înfuriat pe adepţii Algeriei franceze.

În ianuarie şi februarie 1960, studenţii au organizat „săptămâna baricadelor”, iar patru generali din Alger au ezitat dacă să organizeze sau nu un puci. În metropolă, armata a rămas fidelă puterii executive şi revoltele s-au stins rapid, lăsând cale liberă partizanilor mai radicali ai Algeriei franceze, membri ai Organizaţiei Armate Secrete, care şi-au înmulţit atentatele în special în ianuarie 1962. Acordurile de la Évian, de la 18 martie 1962, urmate de un referendum, la 8 aprilie, au pecetluit independenţa Algeriei, începând cu data de 1 iulie. Mulţi dintre francezii din Algeria au văzut în de Gaulle un trădător.

În metropolă, de Gaulle a amendat Constituţia din 1958, obţinând prin referendum alegerea preşedintelui republicii prin vot universal. Franţa s-a bucurat de o stabilitate politică fără precedent şi de o conducere puternic personalizată. S-a născut şi termenul de „gaulism”, definit ca un curent politic complex, care a asociat cultul independenţei şi al prestigiului naţiunii, consolidarea puterii executive şi, mai târziu, o concepţie asupra societăţii moderne, care propovăduieşte relaţiile sociale paşnice.

Într-o lume bipolară, care trăia în ritmul tensiunilor dintre Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică, generalul a fost campionul independenţei naţionale. De Gaulle s-a vrut a fi purtătorul de cuvânt al puterilor de rangul doi în faţa politicii celor două blocuri opuse. Pe 4 martie 1966, generalul i-a comunicat preşedintelui american Johnson decizia sa de a retrage forţele franceze din sistemul de apărare integrată al NATO, iar pe 1 septembrie 1967, la Phnom Penh, în faţa a 200.000 de cambodgieni, a denunţat intervenţia militară în Vietnam. Relaţiile sale prieteneşti cu cancelarul Adenauer au înlesnit apropierea dintre Franţa şi Germania, despre care de Gaulle a intuit de la bun început că urmează să stea la baza viitoarei construcţii europene. În 1963 şi 1967, de Gaulle s-a opus intrării Angliei în Piaţa Comună.

Puterea personală a generalului a devenit din ce în ce mai contestată. În 1969, propunând un nou referendum pe tema regionalizării şi a Senatului, şeful statului a vrut să evalueze sprijinul de care se mai bucura, anunţând că e gata să renunţe la putere. Pe 27 aprilie 1969, la anunţarea înfrângerii sale, de Gaulle şi-a încetat exercitarea funcţiilor. S-a retras la Colombey, unde a murit la 9 noiembrie 1970. Funeraliile sale au fost discrete, dar ceremonia organizată la Catedrala Notre-Dame din Paris i-a reunit pe toţi mai-marii lumii, veniţi să-i aducă un ultim omagiu.

Apelul de la 18 iunie 1940

„Comandanţii care, de atâţia ani, se află în fruntea armatelor franceze, au format un guvern. Acest guvern, invocând înfrângerea armatelor noastre, s-a pus la dispoziţia inamicului pentru a înceta lupta. Desigur, am fost şi suntem copleşiţi de forţa mecanizată, terestră şi aeriană, a inamicului (...) Dar s-a spus oare ultimul cuvânt? Este înfrângerea definitivă? Nu! (...) Fiindcă Franţa nu e singură! Nu e singură!” Ea are în spatele ei un vast imperiu (...) Acest război nu se limitează la teritoriul nefericit al patriei noastre. Acest război nu s-a oprit numai la bătălia pentru Franţa. Acest război este acum unul mondial (...) Orice s-ar întâmpla, flacăra rezistenţei franceze nu trebuie să se stingă şi nu se va stinge. Mâine, ca şi astăzi, voi vorbi la Radio Londra.”