Ofensiva fascistă în Balcani

Pe 7 aprilie 1939, cu cinci luni mai înainte de declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, armata italiană a invadat Albania. Rezistenţa militară a fost nesemnificativă şi, după doar câteva lupte de apărare, ţara a fost ocupată de italieni. În 28 octombrie 1940, italienii au declanşat atacul împotriva Greciei. Acest conflict s-a încheiat în 23 aprilie 1941.

Ioan BOTIŞ

Motivele agresiunii fasciste în Balcani se găsesc în politica expansionistă a regimului fascist italian a lui Benito Mussolini. După venirea la putere a lui Hitler în Germania, Mussolini a început să fie invidios pe succesele aliatului său şi a încercat să dovedească că şi Italia este capabilă să obţină succese asemănă­toare pe arena internaţională. În plus, Mussolini dorea să reafirme do­mi­naţia italiană în Balcani, dominaţie ameninţată de acţiu­nile Germa­niei (de exemplu, România intrase în sfera de influenţă ger­mană, după ce acceptase pro­tecţia Reichului în zona petro­lieră din jurul Ploieştiu­lui), dar şi să cuce­rească baze pe care să le fo­losească în ata­curile împotriva bazelor britanice din estul Mediteranei.

Pe 7 aprilie 1939, cu cinci luni mai înainte de declan­şarea celui de-al Doilea Război Mon­dial, armata ita­liană a invadat Albania. Italienii au ocupat şi câteva posesiuni britanice din Africa, în principal Somalia Britanică, în vara anului 1940. Italia fascistă nu a reuşit însă să obţină succese militare de proporţia celor ale Germaniei naziste.
Rezistenţa militară a fost nesemnifi­ca­tivă şi, după doar câteva lupte de apărare, ţara a fost ocupată de italieni. Regele albanez Zog şi guvernul său au fost forţaţi să plece în exil, în ciuda alianţei şi sprijinului albanez pentru Italia, care datau încă din 1925.
Liderul politic al Italiei, Benito Musso­lini, dorea să obţină controlul absolut asupra Albaniei şi să-şi extindă imperiul său colonial, în condiţiile în care aliatul său, Adolf Hitler, avea succese răsunătoare în Europa: anexase Austria şi Cehoslovacia. Albania a încetat practic să existe ca ţară independentă.
Italienii au format un guvern marionetă şi au proclamat o nouă constituţie, care a transformat Albania într-un protectorat. Tronul Albaniei a fost oferit regelui Victor Emmanuel al III-lea, care a devenit conducătorul oficial al Albaniei pe 25 iulie 1943.
Ocuparea Albaniei era un obiectiv cultural şi istoric al naţionaliştilor şi fasciştilor italieni, deoarece teritoriul acestei ţări fusese posesiune a Impe­riu­lui roman, iar în perioada medievală, mai multe regiuni de coastă fuseseră sub influenţa sau sub stăpânirea directă a Republicii Veneţiene sub numele de Albania Veneta.

Din punct de vedere strategic, Albania oferea Italiei o bază de atac excelentă pentru invadarea Greciei şi a Iugos­la­viei (în cazul ultimei, italienii bucurându-se de sprijinul naţionaliştilor alba­nezi, care doreau ocuparea teritoriilor populate de albanezi din Kosovo şi Vardar Macedonia).
În vreme ce regele Victor Emmanuel ocupa din punct de vedere oficial tronul Albaniei, Shefqet Bej Verlaci funcţiona atât ca premier cât şi ca şef al statului. Shefqet Bej Verlaci gestiona toate activităţile zilnice ale protectora­tului italian. Pe 3 decembrie 1941, Shefqet Bej Verlaci a fost înlocuit ca premier şi şef al statului de Mustafa Merlika Kruja. Germania nazistă a ocupat Albania după ieşirea din război a Italiei, în 1943. De la început, Italia a controlat afacerile externe, taxele vamale şi resursele naturale. Partidul Fascist Albanez a devenit partid de guvernământ, iar cetăţenii italieni au fost colonizaţi pentru a schimba compoziţia etnică a ţării.
Prin ocuparea Albaniei, Italia a devenit vecină cu Grecia. Această acţiune a făcut ca britanicii şi francezii să ofere garanţii de securitate şi teritoriale Greciei. Invazia italiană a Albaniei a oprit desfăşurarea oricăror alte planuri ale grecilor, fiind declanşate preparativele pentru oprirea unui atac italian care părea iminent. În Italia a fost lansată o campanie propagandistică împotriva Greciei şi au fost întreprinse o serie de acte de provocare, aşa cum au fost zborurile neautorizate în spaţiul aerian elen sau atacurile aeriene împotriva vaselor greceşti. Punctul culminant al provocărilor a fost atins în momentul în care a fost torpilat crucişătorul uşor elen Elli de către un submarin italian, pe 15 august 1940.

Pe 12 octombrie 1940, Germania a ocupat câmpurile petroliere româneşti. Această acţiune, despre care nu a fost informat la timp, l-a înfuriat pe Mussolini. El a considerat iniţiativa germană ca pe o implicare a Germaniei în sud-estul Europei, o zonă pe care Italia o considera ca sfera sa exclusivă de influenţă. Trei zile mai târziu, Il Duce a convocat o şedinţă la Roma a factorilor responsabili pentru a discuta despre atacul împotriva Greciei. Numai şeful Marelui Stat Major, ma­reşalul Pietro Badoglio, a ridicat obiec­ţiuni împotriva atacului, declarând că armata avea nevoie de cel puţin două­zeci de divizii apte de luptă care să fie folosite la atac, dar comandantul trupelor italiene din Albania, generalul locotenent Sebastiano Visconti Prasca, a afirmat că era nevoie de doar trei divizii în prima fază a atacului, ce presupunea cucerirea Epirului. Mussolini a fost reasigurat de colaboratorii săi că războiul cu Grecia va fi o campanie de cel mult două săptămâni, iar ministrul de externe Ciano, care declarase că invazia se poate baza pe o serie de personalităţi elene coruptibile, a primit sarcina să găsească un casus belli.
Printr-un ultimatum, Mussolini a pretins Greciei libera trecere a trupelor italiene către „puncte strategice” ne­specificate din interiorul teritoriului grecesc.
Pe 28 octombrie 1940, la numai câteva ore după ce dictatorul grec Ioannis Metaxas a respins ultimatumul italian, forţele italiene au invadat Grecia, declanşând atacul din bazele pe care le deţineau în Albania. În octombrie 1940, în timpul războiului greco-ita­lian, Albania a fost folosită ca bază de lansare a acţiunii de invadare a Greciei.

Acest război a marcat începutul campaniei din Balcani a celui de-al Doilea Război Mondial. Mussolini plănuise să invadeze Grecia şi alte ţări din zonă, astfel încât să transforme Marea Mediterană într-un „lac italian”.
Armata elenă a contraatacat şi i-a forţat pe italieni să se retragă, până la mijlocul lunii decembrie grecii reuşind să ocupe aproape un sfert din Albania. Neaşteptata rezistenţă a grecilor a luat prin surprindere Înaltul Comandament italian, care se aşteptase la o victorie uşoară în faţa unui inamic intrat în panică. Impasul în care au intrat luptele pe front a fost întrerupt doar de acţiuni locale, în condiţiile în care cele două tabere nu erau suficient de puternice pentru a lansa o ofensivă importantă.

În martie 1941, forţele italiene din Albania au reuşit să le alunge pe cele elene din sudul Albaniei. Începând cu data de 6 aprilie 1941, Germania nazistă a intervenit în război, alături de aliaţii lor italieni,  acest conflict fiind cunoscut ca Bătălia Greciei. Italia, alături de Germania nazistă, a încheiat victorioasă bătălia Greciei.
Începând cu 12 aprilie 1940, armata elenă a început să se retragă din Albania pentru a nu fi încercuită de atacurile combinate italo-germane. Totuşi, pe 20 aprilie, armata greacă din Epir a fost nevoită să capituleze în faţa germanilor, iar pe 23 aprilie 1941 a fost semnat un armistiţiu care a pus capăt războiului.
Victoria grecilor în faza iniţială a războiului (octombrie 1940) a fost pri­ma victorie terestră aliată din cel de-al Doilea Război Mondial şi a ajutat la îmbunătăţirea moralului în toată Europa ocupată. Există istorici militari care consideră că acest război a avut o influenţă decisivă asupra întregului război mondial, germanii fiind nevoiţi să amâne invazia planificată împotriva Uniunii Sovietice pentru a veni în ajutorul Italiei. Această amânare a făcut ca atacul german din URSS să se desfăşoare în condiţiile grele ale iernii ruseşti, ceea ce a dus în cele din urmă la înfrângerea suferită în faţa porţilor Moscovei.

După capitularea Iugoslaviei şi Greciei din 1941, Italia fascistă a anexat la Regatul Albaniei regiunile locuite majoritar de albanezi din fostul Regat al Iugoslaviei. Au existat regiuni din nordul Greciei (Chameria) care au trecut sub administrarea albanezilor. Toate aceste schimbări au avut loc ca urmare a înţelegerilor dintre Italia şi Germania, care îşi împărţeau sferele de interese. Au existat şi regiuni populate de albanezi care au rămas în afara noilor frontiere, orice schimbare de frontieră fiind imposibilă – regiunile populate de albanezi din Bulgaria au rămas în continuare sub controlul Sofiei.
Între aprilie 1941 şi septembrie 1943, teritoriile anexate la Albania sub control italian s-au bucurat  de o serie de avantaje: pentru prima oară în istoria acestor regiuni, locuitorii albanezi au primit dreptul la educaţie în limba maternă. Şcolile în limba albaneză fuseseră interzise în Imperiul Otoman, dar şi în Iugoslavia. După capitularea armatei italiene din septembrie 1943, Albania a fost ocupată de germani şi în scurtă vreme a izbucnit un război de gherilă feroce.  

Tensiuni anterioare atacului italian

Încă de la unificarea ţării, Italia a dorit să capete statutul de „mare putere” şi să câştige hegemonia în bazinul mediteranean. Mai târziu, în timpul regimului fascist, crearea unui nou Imperiu Roman (în care a fost inclusă şi Grecia), a devenit unul dintre obiectivele lui Mussolini.
Încă din primele decenii ale secolului XX, Albania şi insulele Dodecaneze au devenit scena luptei dintre interesele italiene şi elene. Albania fusese încă de la înfiinţare un protectorat italian. În acelaşi timp, Grecia pretindea ocuparea zonei din sudul Albaniei (Epirul Nordic), unde locuia o importantă comunitate elenă. Deşi în 1919, italienii promiseseră cedarea insulelor, ei au revenit mai apoi şi au refuzat să-şi respecte angajamentele. Între cele două ţări au avut loc mai multe confruntări, iar Italia s-a plasat de partea naţionaliştilor turci în timpul războiului greco-turc din 1919-1922. 
Noul guvern fascist al lui Mussolini s-a folosit de pretextul uciderii unui general italian la graniţa greco-albaneză pentru a bombarda şi ocupa insula Corfu, cea mai importantă insulă din arhipelagul ionian. Aceste insule fuseseră guvernate de Republica Veneţiei până la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi reocuparea lor era unul dintre obiectivele expansionismului italian. A urmat o perioadă de normalizare a relaţiilor dintre cele două ţări, perioadă care a culminat cu semnarea unui „Tratat de prietenie” dintre cele două ţări, pe 23 septembrie 1928.