Ocuparea Tibetului

În 7 octombrie 1950, Armata Populară din China a început ocupaţia Tibetului. În 1975, colectivizarea era terminată. Până în 1976, aproape toate cele şase mii de mănăstiri tibetane au fost distruse în întregime. Cu foarte mici perioade de liberalizare a regimului comunist, situaţia tibetanilor s-a agravat continuu, periodic declanşându-se revolte.

Comuniştii au preluat puterea în China în anul 1949. Republica Populară Chineză, proclamată de Mao Zedong la 1 octombrie 1949, nu a renunţat la pretenţiile formulate dintotdeauna de chinezi asupra Tibetului, considerându-l o provincie a sa. În acelaşi an, chinezii şi-au manifestat intenţia de „a elibera Tibetul de sub jugul imperialismului britanic.

Tibetul îşi cucerise independenţa în anul 1913, după care contactele diplomatice cu guvernele altor ţări au fost foarte puţine, excepţie făcând cele ale Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii şi Indiei. În faţa agresiunii chineze, Tibetul s-a văzut izolat, iar încercările de restabilire în fugă a unor contacte diplomatice şi de modernizare rapidă a armatei nu au avut rezultatele scontate. India a fost singurul stat care a oferit Tibetului un ajutor nesemnificativ în armament, oferindu-se să-i pregătească militar pe tibetani. În noiembrie 1949, guvernul tibetan a trimis o scrisoare Departamentului de Stat al SUA, o copie a acestui document lui Mao şi o altă scrisoare guvernului britanic, prin care îşi declara intenţia de a se apăra „prin orice mijloace posibile” împotriva agresiunii chineze. În prima zi a anului 1950, Radio Beijing a anunţat că armata chineză va „elibera” Tibetul. La scurt timp, la Delhi, a avut loc o întâlnire între o delegaţie tibetană şi ambasadorul chinez. Acesta a lansat propunerea ca tibetanii să accepte ca ţara lor să fie considerată parte integrantă a Chinei, aceasta urmând să fie răspunzătoare de apărarea Tibetului, comerţul şi afacerile sale externe. Guvernul tibetan a respins această propunere.

O armată de 8.000 de tibetani a fost masată pe malul de vest al râului Jinsha. În ziua de 7 octombrie 1950, 40.000 de chinezi au trecut fluviul conduşi de Deng Xiaoping. Copleşite numeric, forţele tibetane au pierdut până la 19 octombrie 5.000 de oameni. Cu două zile mai devreme capitulase marele oraş din est, Chamdo, astfel încât drumul spre centrul Tibetului a fost deschis pentru armata chineză.

India a protestat împotriva invaziei, dar ţările occidentale au abandonat Tibetul, fiind mai preocupate de recentul conflict din Coreea. Singurul stat care a prezentat la ONU problema tibetană, în noiembrie 1950 a fost El Salvador, dar fără succes. Nefiind opriţi de nimeni şi de nimic, chinezii s-au oprit totuşi la aproximativ două sute de kilometri de Lhasa, începând negocierile cu tibetanii.

La începutul invaziei, armata chineză s-a comportat bine cu populaţia tibetană, respectând religia locală şi tratându-i bine pe cei luaţi prizonieri. Acestora le-au fost ţinute cursuri de comunism, după care au fost trimişi acasă, în speranţa că nu vor mai opune rezistenţă şi îi vor lămuri pe conaţionalii lor în legătură cu „umanismul” chinezilor.

În Chamdo, chinezii au construit drumuri şi i-au plătit pe localnici pentru munca prestată. Toate acestea, precum şi promisiunile făcute elitelor tibetane că îşi vor menţine privilegiile şi puterea au avut ca scop să convingă poporul tibetan şi întreaga lume că „eliberarea” se făcea paşnic şi cu acordul localnicilor. Combinaţia de presiune militară, rapoartele de tratament bun aplicat localnicilor şi prizonierilor tibetani, precum şi absenţa unei susţineri internaţionale a cauzei lor i-au convins pe reprezentanţii tibetani să accepte negocieri cu chinezii.

În mai 1951, la Beijing, reprezentanţii desemnaţi de Dalai Lama şi guvernul chinez au semnat actul numit „Înţelegerea în 17 puncte”, care afirma suveranitatea Chinei asupra Tibetului. Câteva luni mai târziu, acest document a fost ratificat în Lhasa. La sfârşitul anului 1951, armata chineză era definitiv instalată în capitala Tibetului.

În primii ani de după semnarea „Înţelegerii”, chinezii s-a comportat cu multă abilitate. Până în 1959 reformele comuniste nu au fost introduse în anumite provincii, societatea tibetană continuând să funcţioneze potrivit religiei sale şi sistemului seniorial existent până atunci, iar guvernul tibetan menţinându-şi simbolurile din vremea independenţei. Zonele din Qinghai nu au cunoscut aceeaşi autonomie. Reformele funciare au fost introduse prin implicarea masivă a multor agitatori comunişti care alegeau. Au urmat umilinţe de tot felul, bătăi, torturi şi omoruri cărora le-au căzut victime „moşierii” tibetani, de cele mai multe ori persoane alese întâmplător. În unele zone, chinezii au încercat să creeze cooperative rurale. S-au înmulţit şi atacurile asupra religiei şi golirea mănăstirilor de călugări. Prezentarea acestora ca profitori şi leneşi, împreună cu umilirea lor în public, a atras mânia localnicilor, pentru care Lama erau învăţătorii şi părinţii lor spirituali.

În 1954, Dalai Lama şi Panchen Lama au fost invitaţi la Beijing, unde au fost primiţi cu mult festivism de Ciu Enlai şi Mao Zedong. Îniţial, Dalai Lama a fost atras şi impresionat de personalitatea lui Mao, care nu dădea semne că ar dori să aducă atingere religiei tibetane. La sfârşitul întâlnirii însă, Dalai Lama l-a auzit pe Mao afirmând că „religia este otravă”, ceea ce l-a pus pe gânduri. Pe drumul de întoarcere, Dalai Lama a putut să vadă pe viu efectele reale ale ocupaţiei comuniste, în special în provincia sa natală, Amdo.

În anul 1956, a izbucnit o revoltă în Kham-ul de Est şi Amdo, condusă de nobili şi călugări, aceasta răspândindu-se apoi în Kham-ul de Vest, U-Tsang şi chiar Lhasa. Pe fondul nemulţumirii americanilor în privinţa implicării chinezilor în conflictul din Coreea, SUA s-au arătat interesate de problema tibetană, organizând prin intermediul CIA o operaţiune secretă de antrenament, livrare de arme şi material radiofonic guerilelor tibetane care începuseră să se formeze în est. La început, luptătorii tibetani şi-au procurat singuri armele, cel mai adesea puşti britanice, ruseşti sau germane din al doilea război mondial. Apoi au primit materiale de luptă de la americani şi din partea Taiwanului. Acţiunile gherilelor au încetat în anul 1974, an în care CIA a încetat să le mai ofere sprijin, ca urmare a normalizării relaţiilor chinezo-americane şi după ce Dalai Lama le-a trimis un mesaj prin care le cerea tuturor luptătorilor din Tibet să înceteze lupta şi să caute metode paşnice de rezistenţă. 

Reacţia chineză nu a întârziat. În acelaşi an, 150.000 de oameni, sprijiniţi de puternice bombardamente aeriene, au invadat provincia Kham. În scurt timp, rezistenţa tibetană a fost distrusă, chinezii recăpătând controlul. Sate întregi au fost rase de pe faţa pământului, violenţele s-au abătut asupra călugărilor, represiunile continuând şi în anul următor. Singura concesie făcută de chinezi a fost că Dalai Lama a primit permisiunea de a vizita India, cu ocazia celebrării a 2.500 de ani de la naşterea lui Buddha. Acolo s-a întâlnit cu primul ministru Nehru, dar acesta nu i-a dat nici o speranţă că va primi vreun ajutor. Dezamăgit, Dalai Lama s-a întors la Lhasa. În acelaşi an, chinezii au înfiinţat Regiunea Autonomă Tibet, Dalai Lama fiind numit preşedintele acesteia. În fapt, întreaga putere aparţinea Partidului Comunist Chinez.

În anul 1958, tensiunile au crescut îngrijorător, mai ales după ce mii de tibetani au ajuns în Lhasa cu veşti despre persecuţiile la care erau supuşi de chinezi. La 10 martie 1959, Dalai Lama a primit o invitaţie din partea autorităţilor chineze de a merge neînsoţit în tabăra chineză, pentru o reprezentaţie teatrală.

Având suspiciuni legate de adevăratele intenţii ale chinezilor, Dalai Lama a refuzat invitaţia. În replică, chinezii au anunţat că au decis să „îl elibereze de forţele reacţionare”. Imediat, temându-se pentru siguranţa lui Dalai Lama, mii de tibetani neînarmaţi s-au adunat în jurul reşedinţei acestuia.

În noaptea de 16 spre 17 martie 1959, Dalai Lama a fugit deghizat, împreună cu anturajul său şi cu o escortă formată din războinici khampa. După ce au trecut munţii Tibetului de sud, aceştia au ajuns la Tawang, în India, pe 30 martie. La scurt timp, Nehru i-a oferit azil politic, plasând astfel India într-o poziţie delicată faţă de China, care a acuzat-o de „imperialism şi „expansionism”.

La câteva zile după fuga lui Dalai Lama, Lhasa a luat foc şi, în doar câteva zile, între 10.000 şi 15.000 de chinezi au fost ucişi de forţele de ocupaţie. O localitate în care chinezii au crezut că se află ascuns Dalai Lama a fost bombardată. După aceste represiuni violente, cel puţin 80.000 de tibetani s-au refugiat în India sau în Nepal. Mulţi dintre aceştia au murit din cauza neadaptării la climă şi a bolilor. Opt sute de obuze au fost aruncate peste palatul şi mănăstirile mai importante din Lhasa. Mănăstirile Ganden, Sera şi Drepung au fost serios avariate, ultimele două ajungând chiar imposibil de restaurat.

Adam Jones, scriitor canadian specializat în problema genocidului, scria că după revolta tibetană din 1959 au fost ucişi 92.000 de oameni dintr-o populaţie de şase milioane. Acestea pot fi privite, susţine Jones, nu numai ca genocid, dar şi ca eliticid, deoarece au ţintit asupra elementelor educate şi conducătoare din populaţia tibetană. 

Imediat după ce a ajuns în India, Dalai Lama a organizat o conferinţă de presă în care a denunţat public „Înţelegerea în 17 puncte”, despre care a afirmat că a fost semnată sub constrângere. Urmând această declaraţie, ONU a votat o rezoluţie prin care politica chineză în Tibet a fost condamnată.

În perioada „Revoluţiei culturale” (1966-1976), gărzile roşii chineze, dar şi tibetane au distrus mănăstiri, castele, monumente, statui, picturi şi orice alt semn care amintea de religia budistă. Mănăstirile care au rezistat invaziei au fost dinamitate şi distruse aproape în întregime, obiectele de cult au fost sparte sau duse la Beijing şi topite sau depozitate în Oraşul Interzis. Textele sacre ale budismului tibetan au fost arse pe ruguri uriaşe. Dintre cele şase mii de temple şi mănăstiri pe care le avea Tibetul în 1959 nu a mai rămas aproape nimic în 1976.

Politica chineză în Tibet a însemnat represiune în domeniul religios, reeducare politică, încurajarea imigraţiei masive a chinezilor în zonă, educaţie a copiilor tibetani în limba chineză şi, după unele statistici, aproximativ un milion de morţi până în 1076.