Obrăznicia versus lașitatea liderilor

Implicarea unui profesionist în analiza și scrierea istoriei recente, altfel spus a zilelor noastre, cere răbdare și echilibru. Întotdeauna mass-media, care oferă imediat, la cald, informații despre un eveniment, uneori cu date parțiale și interpretări la extremă, urmărește să inflameze situația momentului sau, dimpotrivă, să o bagatelizeze, în funcție de interesele patronului și de grupul de susținători din umbră, stăpânii postului de radio sau TV, ai ziarului. În al doilea rând, dacă prin studiu serios, de-a lungul a mai multor ani, ajungi la niște concluzii, îți dai seama că generalizările, mai ales când este vorba de națiuni și popoare, nu sunt valabile, nu le poți accepta.

La nivelul fiecărei categorii sociale, a oricărei națiuni, întâlnim atât obraznici, cruzi și lași, cât și oameni echilibrați, buni și demni. De obicei, împărțirea în categoriile amintite le înregistrăm mai ales la nivelul conducătorilor momentului. Că aceste comportamente se pot transmite și maselor pe care le conduc la un moment dat, reactivând la nivelul acestora niște frustrări mai vechi, probate într-un trecut istoric, este o altă problemă ce poate fi discutată. Atenuarea obrăzniciei și lașității stă în strânsă legătură cu gradul de cultură generală a individului, care se obține în familie, școală și activitatea instituțiilor statului.
Astfel văzute lucrurile, încerc să comentez ultimele evenimente din istoria recentă a relațiilor maghiaro-române. Am în vedere reac­­ția antiromânească a echipei de hochei a României la recentul campionat european, formată în majoritate din cetățeni români de etnie maghiară din zona Secuimii, apoi vizita președintei Ungariei și, mai recent, a premierului Viktor Orban în Transilvania.
În toate aceste momente, au fost de față membri ai guvernului României, aparținând UDMR, care, într-un fel sau altul, au întărit aser­­țiu­nile liderilor vecini prin simplă prezență, fără nicio reacție întru apărarea Constituției României, sau, mai mult, prin declarații duplicitare sinonime cu îmbrățișarea politicii hungariste și antieuropene a turiștilor politici „particulari” din Buda-Pest, vorba lui Vadim Tudor.
Care a fost reacția Guvernului României? Fie s-a făcut că „plouă”, fie, prin ministrul de Externe, a dat niște declarații „incolore, inodore, fără gust, fără miros”- ca să mă exprim în formula elevului care învață în gimnaziu primele noțiuni de chimie.

Tabăra de cultură de la Tușnad este, în fapt, un loc de intoxicare a generațiilor tinere de secui și maghiari cu istoria Ungariei Mari. Deci, cu trimitere la un trecut medieval aruncat în aer chiar de re­voluțiile europene de la 1848 / 1849. Și atunci „liberalii maghiari” n-au înțeles că lozinca europeană „libertate, egalitate, fraternitate” nu înseamnă unirea forțată a Transilvaniei românești cu Ungaria. Dacă nu au reușit prin forță, după 1867 au încercat prin maghiarizarea românilor transilvăneni - alt eșec garantat, urmat de Unirea de la 1 Decembrie 1918 a provinciei cu Regatul României. Politica revizionistă a Ungariei horthiste, manifestată prin școală, bisericile, organizațiile culturale și partidele maghiare interbelice, cu rezultate parțiale și tranzitorii între 1940-1944, au fost, până la urmă, un alt eșec. În epoca comunistă, Ungaria lui Kadar a început să lanseze un neohungarism, sprijinindu-se pe bunăvoința și sprijinul Moscovei - ce nu putea să accepte fronda lui Nicolae Ceaușescu. Ungaria a pierdut și atunci, parțial revenindu-și în primăvara lui 1990, când încercarea de secesiune teritorială de la Târgu Mureș învolburează relațiile româno-maghiare din România, eșuând până la urmă.
De atunci, UDMR, consultat și spri­jinit pecuniar de guvernele de la Budapesta, adoptă metoda „pa­șilor mărunți”. Din 1996, ca o veritabilă „veneră de răspântie”, o găsim în pat cu toate guvernele, fie ele țărăniste, pediste, pesediste, peneliste sau de coaliție. Cu func­țio­nari publici și miniștri peste tot, sapă la fundamentul statului ro­mân, cu vorbe și cu metode europene.
Sprijinind „restitutio in integrum”, motivată prin naționalizarea comunistă a proprietăților maghiare din România, cu ajutor bănesc provenind din bugetul Ungariei, au recuperat terenuri agricole, pășuni și pădure, imobile pierdute prin reforma agrară din 1921 și la Curtea Internațională de Justiție de la Haga prin Nicolae Titulescu. Guvernanții României postdecembriste, parte din sistemul juridic (judecători, notari, avocați), dornici de îmbogățire, au făcut jocul neohungarist extern și intern.
Se pare că ultimele intervenții ale Ungariei în Transilvania indică o nouă fază a politicii hungariste. Declarații privind „puritatea națiu­nii maghiare” (rasism curat!), simpatii pro Putin, sabotarea NATO și UE din care Ungaria face parte, adăpostirea oamenilor politici maghiari dovediți că au furat din banul public și european în România, ifose de națiune superioară – fac din Ungaria vecină un veritabil butoi cu pulbere în Centrul Europei. De ce forumurile de conducere ale UE nu iau măsuri contra regimului V. Orban? De ce diplomația românească nu gândește o nouă Mică Înțelegere (gen 1921) subordonată intereselor UE, împreună cu Slovacia, Croația și Serbia - și ele atacate de pretenții teritoriale maghiare.
În sfârșit, PNL și PSD au în Parlamentul României o majoritate confortabilă și fără sprijinul de 5% a UDMR. De ce partidele românești continuă concubinajul cu un UDMR antiromânesc și antieuropean prin fapte, chiar dacă nu prin vorbe?

În fața „obrăzniciei” dovedim „la­șitate”? Până când? Până când sentimentul național va fi umilit cu mâna noastră, în diverse forme. Prin școală unde limba și literatura română, istoria și geografia națio­nală sunt reduse ca ore și epurate de ideea națională, prin diferite ONG-uri soroșiste finanțatoare a tot felul de manifestări care lovesc în tradițiile neamului și biserică, prin șomaj, sărăcie și migrația forței de muncă tinere în vestul european.

Neamul românesc a dovedit, în multe din momentele istoriei sale tragice, că nu este laș, că știe să pună piciorul în pragul intereselor străine care îi vizează pământul, bogățiile și sufletul. Dar, din păcate, am avut destui lași în rândul conducătorilor. Eșecul acestora întotdeauna l-au suportat cei mulți. Chiar în momente de cumpănă „mămăliga știe să explodeze”! Ar fi bine, pentru noi și UE, să nu ajun­gem la un nou Decembrie 1989.
Ceilalți, frații noștri europeni maghiari, din țară și din vecini, să-și dezbrace deja ponosita haină și mentalitate de rasă superioară, de nobilitate stăpână cândva în Europa Centrală. Au fost mici numeric și teritorial și sunt și astăzi, deși întotdeauna s-au dorit „Nagy”, de la micile așezări până la statul pe care și-l imaginau. Este obsesia națiunilor mici: Serbia Mare, Bulgaria Mare, Austria Mare, Grecia Mare, Albania Mare, Macedonia Mare. România Întregită la 1918-1919 a avut întotdeauna o acoperire geografică și demografică - între Nistru-Tisa-izvoarele Cere­mu­șului și Dunăre, elementul de unitate fiind demonstrabil geografic, lingvistic, demografic, economic, cultural, în planul men­ta­­li­tăților celor mulți. Noi întotdeauna am fost mai mulți, am fost Mari, vom fi din nou o Românie Mare. Când? Când o nouă generație de lideri politici se vor dovedi  capabili să conducă țara, nu să fure din ea, la nesfârșit.
De aceea, lașilor demnitari români, luați măsuri prin legi europene, interziceți arborarea steagului așa-zis secuiesc, a imnului secuiesc, reveniți la predarea istoriei și geografiei României în limba română, pedepsiți dur extremismul maghiar și cel românesc (dacă reacția românilor nu este îndreptățită de acțiu­nea elitei maghiare), divorțați de UDMR la nivelul structurilor centrale și locale ale statului nostru.

Formula tradițională, potrivit căreia „dușmanul trebuie să-l ții lângă tine, fără să-l monitorizezi și să-i anihilezi excesele, nu mai este valabilă. Altfel, vine AUR și face ordine! Până atunci, să-și mai intelectualizeze masa membrilor și, mai ales, elita partidului!
 

Text preluat de pe Crișana, cotidian independent, online, 1 august 2022