Obiecte cu poveste. Bâta ciobănească

Când cineva spune „bâtă ciobănească”, cu siguranță ne gândim, în primul rând, la o armă. Bâta ciobănească, fără de care păcurarul nu pornea la drum, era o armă capabilă să-l apere în cazul în care se întâlnea cu o fiară a pădurii: lupi, urși sau șerpi veninoși.

Cristian Robescu, muzeograf

Tuturor ne apare în minte imaginea unui păcurar purtând pe umeri vestitul cojoc din blană de oaie și care se sprijină într-o asemenea bâtă în timp ce-și supraveghează turma de oi. Pentru confecționarea acestora nu era nevoie de cunoștințe tehnice deosebite. Erau simple crengi mai groase, rupte din copaci cu lemnul tare și care se terminau la un capăt cu o măciucă. Nu toate bâtele ciobănești aveau rolul de armă, unele se foloseau în momente ceremoniale, iar altele au devenit, în mâna unor păcurari pricepuți, „cărți” care descriau natura înconjurătoare așa cum o percepeau ei, întâmplări dintre cele mai interesante la care îi provoca viața pe munte sau povești de dragoste. Colecția muzeului nostru conține cel puțin un exemplar din fiecare bâtă de păcurar, pentru fiecare caz prezentat mai sus.
Despre cele care aveau rol de arme, numite de altfel și ghioagă, nu avem prea multe de spus, ele fiind folosite așa cum au fost găsite în natură, eventual puțin finisate pentru a nu răni mâna ciobanului. Mulți fotografi celebri ai secolului al XX-lea i-au surprins sprijinindu-se în astfel de bâte. Una dintre aceste fotografii aparține lui Ioniță Andron, cel care a surprins viața cotidiană în Țara Oașului pe parcursul a 55 de ani, fotografiile lui fiind sursă de informare pentru cei care-și doresc să cunoască cu adevărat Țara Oașului și oamenii ei.

Bâtele ceremoniale, multe dintre ele datate, au înscris și numele păcurarului care, de cele mai multe ori, era și autorul desenului. Aceste bâte cu caracter de obiect ce­remonial se foloseau de către păcurarul-șef, în momente importante. Cu ea în mână, păcurarul negocia, pentru el și ajutoarele sale, cu reprezentanții comunității, con­dițiile în care el și ceilalți ciobani se angajau să aibă grijă de oile din turmă. De obicei aceste negocieri se făceau toamna, de Sfântul Dumitru, când se aduceau turmele acasă și se rupeau vechile contracte, realizându-se altele noi pentru anul următor, contracte care intrau în vigoare începând cu Sfântul Gheorghe, când turmele, de obicei, porneau din nou spre pășune.
Marea majoritate a românilor au auzit cu siguranță de momentele cunoscute în nordul Transilvaniei sub numele de Sâmbra Oilor sau Măsurișul. În ziua de SfântulGheorghe, sătenii și ciobanii cu care negociaseră toamna se adunau pentru a forma turmele de oi pentru ca apoi să plece cu ele pe pășunea satului aflată pe un munte. Era momentul în care fiecare oaie era mulsă în prezența proprietarului, stabilindu-se o medie a canti­tății de lapte pe care aceasta o dădea zilnic și astfel se putea calcula cât lapte și caș revenea proprietarului și cât păcurarilor. La final, după ce toate oile erau mulse, se forma turma și, cu păcurarul-șef în frunte, care ținea ridicată deasupra capului în mod festiv bâta ciobănească, turma pornea spre locul unde își petrecea vara. Aceste obiecte au uneori valoare inestimabilă prin decorul care le acoperă aproape în întregime. Tehnicile folosite pentru ornamentarea lor au fost sculptarea și incizarea, iar prin ele creatorul anonim a reușit să obțină, după părerea lui Tancred Bănățeanu, „o linie continuă, mai mare libertate în tratarea desenului, desfășurarea unei întregi poveşti”.  

Cea mai importantă piesă de acest fel aflată în colecțiile Muzeului de Etnografie și Artă Populară este cea datată la 1827 și are inscrip­ționat numele proprietarului Pora Mihai. Inscripția ne mai informează că acesta și-a făcut singur bâta, în prima zi a lunii mai, din anul 1827. Decorul este și el unul deosebit. Atrage, în primul rând, atenția elementul constructiv, numit nodul dacic sau nodul dracului, descris magistral de către dr. Ioan Marchiș, în lucrarea Nodul Dacic. Partea superioară a bâtei este decorată prin incizie și excizie. Întregul decor se sprijină pe o cruce realizată cu motivul căii rătăcite și al triunghiurilor. De pe ea se ridică decorul realizat în exclusivitate din motive geometrice. La capătul superior, o parte a bâtei ar putea fi extrasă cu condiția să cunoști „cheia” care deschide no­dul dacic. Piesele care formează nodul sunt și ele decorate cu motivul căii rătăcite.
Simpla prezență a acestei bâte păcurărești atestă faptul că, la data înscrisă pe obiect, se practicau obiceiuri legate de negocieri în ce privește datoriile proprietarilor și ale păcurarilor, de plata celor din urmă, a măsurării laptelui și plecării festive a turmei, în frunte cu păcurarul, spre locul de pășunat. Păstrarea ei în gospodărie de către urmașii acestuia subliniază faptul că, pentru istoria familiei respective, înaintașul a avut o însemnătate deosebită, un om cu care familia se mândrea, iar bâta de păcurar atât de frumos decorată se număra printre obiectele folosite atunci când trecutul familiei era făcut cunoscut urmașilor sau unor simpli musafiri ai familiei. Trebuie să subliniem că, de obicei, păcurarii-șefi erau oameni deosebiți, meșteri în ale negocierii, des­curcăreți și mai ales pricepuți în a face caș de calitate, ei fiind și singurii care îl preparau. Că în față avem un astfel de om ne-o spune și faptul că știa să scrie. La data la care a fost confecționat obiectul, știutorii de carte în lumea satului erau foarte puțini, iar școala se făcea în exclusivitate în limba maghiară.
Petrecând multe zile în singurătate pe munte, însoțind indiferent de timp turma, păcurarii aveau prilejul să cunoască natura în profunzime și multe din bâtele lor se încărcau cu motive care încercau să redea pădurea din jur. Uneori însă animalele cu care, în general, conviețuiau în pace, din motive neștiute intrau în conflict cu oamenii. Astfel de întâmplări, după ce lucrurile se linișteau, erau „scrise” cu vârful cuțitului pe câte o bâtă, tocmai pentru a nu fi uitate și, o dată ajunse acasă, să se poată face cunoscute și altora. În colecțiile Muzeului Etnografic băimărean întâlnim două bâte ciobănești pe care putem „citi” astfel de povești.  
Prima dintre ele ne relatează întâlnirea păcurarilor cu un șarpe periculos care a atacat, după cum ne arată imaginile, un copil. Scena este una dinamică, figurile fiind în mișcare. Șarpele, reprezentat mai mult ca un monstru, este ridicat deasupra copilului gata parcă să îl înghită. Celelalte personaje, pe care le recunoaștem a fi masculine, pentru că au corpul sub forma unui dreptunghi, se agită în jurul șarpelui folosind uneltele ce le aveau la îndemână: bâta ciobănească și coasa. Scena descrisă mai sus se sprijină pe o porțiune împărțită în casete, fiecare având un decor  specific realizat din motive geometrice sau scheomorfe: linii, triunghi, pătrat, romb, calea rătăcită și crucea.
Pe cea de-a doua bâtă, putem citi o poveste oarecum fantastică explicată de doamna Janeta Ciocan într-un mod inedit: „Știm cu sigu­ranță că sunt reprezentări ale diavolului pentru că au coarne, iar unul dintre ei are în mână furca specifică diavolilor, ochii sunt mari, la picioarele lor stând şi așteptând as­cul­tător câte un șarpe, autorul făcând trimitere la rolul malefic al acestuia, el fiind cel care a reușit să o ispitească pe Eva. Dacă unul dintre diavoli ține în mână furca cu care întoarce sufletele în iad, cel de-al doilea este prezentat cu o inimă, iar în mâini ține un arc şi o săgeată. Am putea interpreta personajul ca pe un fel de zeu al iubirii, pentru că, în lumea satului, când apăreau iubiri interzise se spunea «şi-a băgat dracul coada». Fără a absolutiza, constatăm că pe această bâtă ciobănească avem redată o astfel de poveste spusă chiar de cel aflat în culpă, ca o încercare de a se scuza pentru că a apucat pe un drum greșit”. Remarcăm totuși, în mijlocul scenei cu diavoli, crucea realizată din motivul rombului. De asemenea, poziția celor doi șerpi aflați lângă diavoli e diferită. Cel aflat la picioarele celui care ține tridentul pare supus, aflându-se la nivelul tălpilor personajului, dar cel aflat în dreptul diavolului cu inimă pare mai mult că e pregătit să atace.