Obiceiuri pastorale în Maramureș

În viața unui popor ocupațiile reflectă condiția esențială din punct de vedere economic. Alături de agricultură, creșterea animalelor a fost și este una dintre ocupațiile de bază ale țăranilor maramureșeni.

Obiceiurile legate de creșterea animalelor și o multitudine de credințe și practici magice care s-au păstrat până nu demult – aprinderea focului viu la stână, variantele Mioriței, descântecele pentru sănătatea animalelor – se constituie ca argumente ale vechimii păstoritului și creșterii animalelor în zonă.
Simbolica păstorului cuprinde un sens de înțelepciune intuitivă și experimentală. Păstorul simbolizează veghea; funcția sa presupune exercitarea constantă a vigilenței: este treaz mereu, vede și aude totul. Din această cauză, el este comparat cu soarele care vede totul și cu regele. Păstorul este întotdeauna în trecere. Față de turma sa, păstorul exercită o protecție legată de cunoaștere.
Știe ce hrană le trebuie animalelor care-i sunt încredințate. Este un observator al stelelor, cerului, soarelui; poate prevedea timpul. Distinge zgomotele și aude venind lupii sau behăind oaia rătăcită. Din cauza acestor funcții diferite pe care le exercită, el apare ca un înțelept a cărui funcție se sprijină pe contemplare și viziune interioară. Într-o manieră mai directă, păstorii, opuși agricultorilor, înseamnă civilizația nomadă asociată spațiului și civilizația sedentară prizonieră a timpului.

„Eu sunt păstorul cel bun”, spune Iisus (Ioan 10, II și urm.), nu un simbriaș, ci acela căruia îi aparțin oile și este gata să moară pentru ele. Simbolismul din Evanghelii al păstorului și al turmei sale este bine-cunoscut; este acela al șefului spiritual ce călăuzește masa discipolilor săi pe Calea Adevărului și a mântuirii, alergând în căutarea oii rătăcite. Mielul (oaia) reprezintă o manifestare a pu­terii primăverii; el întrupează triumful reînnoirii, victoria ciclică a vieții asupra morții. Însăși această funcție arhetipală face din el victima propițiatorie prin excelență, cel care trebuie sacrificat pentru a-ți asigura propria mântuire. Atunci când Ioan Botezătorul a zis văzându-l pe Iisus: „Iată, mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii”, spusele lui trimit cu siguranță la tema sacrificiului.
La sfârșitul lunii aprilie sau începutul lunii mai, întotdeauna după sărbătoarea pascală, proprietarii de oi „se însâmbrează”, adică se întovărășesc pentru a face stâna. Sunt aleși ciobanii după înfățișare, după suflet, după ochi - „să nu aibă ochi răi cu care ar putea să deoache”. Cel care are oi mai multe este „ales gazdă de stână”. Dintre păcurarii mai bătrâni și mai pricepuți, se alege „vătavul”, care prepară brânza și are grijă de stână până la desfacerea ei.
Stâna se face de regulă marțea, joia sau sâmbăta, în această zi proprietarii întovărășiți se pregătesc pentru praznicul câmpenesc al primăverii. Gospodinele prepară bucate alese, iar proprietarii de oi fac staulul și strungurile, coliba și comarnicul. La sâmbră participă toți proprietarii. Se zice că-i bine ca, în noaptea premergătoare, să se întrețină relații sexuale, crezându-se că vor ieși copii deștepți. Sâmbra se face când e lună plină, crezându-se că sunt pline ugerele oilor ca luna. (Borșa)

După mulsul oilor, se înconjoară de trei ori târla, având în frunte un copil, de obicei strungarul, care ține în mână o cruce din ramuri de mesteacăn sau altă verdeață împodobită cu flori. Se realizează cercul magic, menit să ferească oile de primejdii. Oile sunt stropite cu apă proaspătă, pentru a le feri de deochi. După acest ceremonial, începe ospățul într-o desăvârșită armonie și veselie. Se încinge o petrecere cu mâncare, băutură, ceterași, joc, hori ținând până seara târziu și continuând până a doua zi la casa gazdei de stână. Aproximativ la o lună după stână, oile sunt urcate în munte. În zori de zi, ele sunt scoase din adăpost, iar ultima oaie care trece este mulsă pe prag, cu mâinile încrucișate și picioarele așezate de o parte și de alta a pragului zicând:
Eu te mulg,
Tu să te umpli
Și la țâță și la pântecel,
Să-mi aduci doi mielușei
Laptele să nu ți-l piezi,
Să-l păstrezi la mielușei
Și-apoi eu când te-oi aduce,
Să dai lapte bun și dulce.
După finalizarea acestui ritual, oile sunt numărate în ordine descrescătoare și sfințite de către preot. După „alesul oilor”, cel mai vârstnic cioban, însoțit de alți doi păcurari mai tineri, ia cu ochii închiși o oaie din turmă, pentru ca aceasta să fie sacrificată în semn de protecție și sănătate a oilor. Oaia respectivă este preparată și oferită celor săraci. Stăpânii oilor au datoria de a posti 9 zile după plecarea oilor la munte.
Ciobanul îmbrăcat în „smolenci” și având bâtă păcurărească în mână, îl întruchipează pe Moise călăuzind turma înspre Canaan. Oile sunt în grija ciobanului, acesta asigurându-le hrana, curățenie și protecție, păzindu-le de fiarele pădurii.
După alegerea terenului, se construiește stâna: coliba în două fețe, în două ape, făcută în patru pereți cu capetele îmbinate în cheotori. Aici dorm păcurarii pe priciuri. Tot aici se prepară cașul. Vatra așezată în mijloc este formată din două lespezi de piatră pe care se așază căpătâiele, iar lateral „cujba și vârtejul”. În fața colibei se află comarnicul și strunga oilor.

Din cele mai vechi timpuri, ajunși în munte, în fața colibei se aprinde „focul viu”, făcut de către ciobanul cel mai tânăr. Acesta nu trebuie să se stingă. Ziua se ține mocnit, iar noap­tea văpaie. Când se coboară din munte, cel mai în vârstă păcurar stinge focul, luând un tăciune pe care-l păstrează până în următorul an. La aprinderea focului se rostește:
Măi, focuț,
Eu te aprind
Să sii mare și voinic
Și să-mi luminezi turma
Laolaltă cu luna,
Da să stai tătă noaptea.
Să nu tragă luptii de ea;
Luptii de s-or aproptie
Tu să sii până la cer
Și de la cer mai în sus
Până luptii s-or si dus.

Când coboară oile din munte, există un adevărat ritual de stingere a focului: cel mai bătrân dintre ciobani stă cu spatele înspre foc și varsă apa peste umeri, o cană peste umărul stâng și una peste umărul drept, rostind:
Măi, focuț, îți mulțămnesc
C-ai fost mare și măreț
Că mi-i tătă turma-ntreagă
Și de-aicea plec în grabă.

Vrăji și descântece la focul viu se făceau cu fire de păr smulse din cap în noaptea de Sânziene. Ciobanii considerați feciori bătrâni sau holtei își spală fața cu sânge de oaie, încercând prin acest ritual satanic să atragă fetele. Anuța Savu, o bătrână de 78 de ani din Vișeu de Sus, povestește că într-o casă părăsită, pe la ora 11 noaptea, a apărut „Ciufu Pădurii” încolăcit pe trunchiul unui copac. În jurul lui dansau toți feciorii decedați din sat. Flăcăii aveau înfățișări diabolice, copite de oaie și sânge de oi pe față. Una dintre femeile aflate pe cuptor a fost despicată în bucăți, umplând pereții cu sânge; casa a luat foc, rămânând intact doar locul unde se aflau rămășițele femeii. Dimineața, în jurul copacului se afla o turmă de oi cu chip și picioarele dinapoi umane. Noaptea, întreaga turmă a tăcut, rămânând nemișcată.
La primul muls, ciobanii se spală pe piele cu laptele oilor, după care îl împart câinilor pe săturate, aceștia conștientizând că este unica lor hrană. O turmă trebuie să aibă cel puțin opt câini, opt ajutoare nocturne. În momentul în care se pierde o oaie, ciobanii pornesc spre cele patru zări să o caute. În momentul în care este găsită, ciobanii se adună și iuiesc de bucurie.
Toamna, după ce coboară oile din munte, se face „alesul oilor” de Sânmedru, când au fost aduse turmele în „tomnatec”, în hotarul satului. Acum e liber hotarul și nu-i bine să nu fie lăsate turmele la păscut de către proprietarii terenurilor, ciobanii îi blestemau. Se considera că l-ai refuzat pe Moise, fiind un mare păcat. În ziua în care turma este separată și reîncredințată stăpânilor, putem vorbi de un ritual sferic: la plecarea în munte, ultima oaie era mulsă pe prag, cu mâinile încrucișate; acum se repetă procedeul, dar este aleasă prima oaie din turmă, iar cu laptele obținut sunt stropite toate oile, precum și grajdul, făcându-se semnul crucii, rostind:
Cum a dat lapte această oaie,
Așa să dați și voi câți îți trăi.
Păcurarii cu clopurile frumos împodo­bite cu flori de munte, „păstăiată” sunt primiți sărbătorește de întreaga comunitate și poate începe petrecerea.