Obiceiuri de primăvară și vară din Maramureș

Capu primăverii
Atunci femeile nu lucră, nu torc, nu țăs, nu cos. Atunci este „însoțârea păsărilor”. Femeile care vor să lucre pun puțină făină în rostu gardului ca să vină păsările să mănânce și atunci poți să lucri. Sau să dă ceva de pomană. E ca o sărbătoare a femeilor. Dar bărbații duc gunoi pă câmp, dacă îi de dus. Femeile fac numa mâncare. Primăvara începe la 1 martie, atunci se zice că deja am intrat în primăvară.  
(Rogoz, Țara Lăpușului)

Mărțișorul
De 1 martie se poartă mărțișor ca semn al primăverii. Mărțișorul este confecționat de fete sau mame, din fire de mătase sau lână în două culori, alb și roșu. Unele fete ofereau mărțișoare drăguților lor. Băieții îl purtau la clop, ca un struț.  Se crede că roșul înseamnă ager, iute ca focul, iar albul – curățenie, cinste. Mărțișorul simbolizează renașterea naturii, biruința luminii asupra întunericului. Se poartă în primele zile ale lunii martie. Mai demult „bătrânii îl purtau pe după grumaz, feciorii la clop, fetele și femeile pe piept”
(colecția Otilia Oana Bârsan).
„Le făceam din ață sau fitău, așa îi ziceam noi. Să făcea pă on carton, cutia de la chibrituri, on mnez și cu două feluri făceam cu roșu și cu verde, cu albastru și cu roșu. Și se făcea un șnur. Fata îi dădea băiatului de care-i plăcea, la cel ce i-o fo drag. Și băieții le dădeau fetelor de care le plăcea. Le făceau mamele. Câteva zile purtau mărțișor. Își puneau mărțișor de începutul primăverii”.  
(Budești)
 

40 de sfinți
„În 9 martie să fac 40 de lipii și să dă pomană. Aista obicei să mai țâne. Să fac din fărină de grâu, apă, drojdie, on pic de miere, să sie „on pic dospite”, așă zicem noi. Bunicii mele i-o murit niște copii și așă o știut: să deie în zua de 40 de sfinți lipii de acele la copii. Atunci erau dornici copiii, nu ca amu. Ieșea în drum și le dădea la copii câte-o lipie mai micuță”.
(Rogoz)
 

Alexie cel Cald
„În 17 martie nu lucră femeile. Atunci nu să lucră pântru oile, pântru animale. Alexia și Dot’ia s-o țânut cu sfințenie cum să zâce”.

Sângiorz
„De Sângiorz le luau băieții pe fete și le băgau în râu. La vâltoare le ducea, apoi turnau apă cu găleata pă ele, dacă era timpu bun. Cu bătrânii noștri și timpurile o țânut. Acuma gândești că și timpurile fug, nu mai îs cum o fo”.   (Budești)

Buna Vestire
Se consideră că în această zi are loc invazia șerpilor și a altor gângănii cu scopuri malefice. Pentru a preveni această invazie, „fiecare om mere cu un lanț într-o mână, iar în cealaltă duce o lopată cu foc și tăciuni și înconjură casa, grădina și grajdu; trage lanțurile după el ca să ferească gospodăria de șerpi”. Rostul focului în acest act magic este unul de purificare, de înlăturare și îndepărtare a unor influențe nefaste. Purificarea este dublată de „tragerea lanțurilor”. De asemenea, se mai înconjoară casa de trei ori cu o cârpă aprinsă, fuior de la Crucea de Bobotează și tămâie ca să nu zie zermii (șerpii) la prunci.
Se aprind focuri în grădini cu resturile vegetale rămase din anul trecut.  
(Colecția Otilia Oana Bârsan, Bârsana)
 

Duminica Floriilor
Precede Duminica Paștilor, marcând începutul Săptămânii Mari sau Săptamâna Patimilor. Se adună mâțișoare, se duc la biserică și se sfințesc. Se pun la icoane și se țin tot anul pentru a feri casa de rele. Când îi vreme gre, iei mâțișoare, le pui pe foc, le scoți afară și fumul acela împrăștie norii. (colecția Petrică Scăunașu).
(colecția Petrică Scăunașu)
 

Paști
De Paști se face curățenie generală în case, pe afară, se pregătesc haine noi. În Vinerea de Paști, se înroșesc și se împistresc ouăle. Sâmbăta, se coace pasca și se frige mielul în cuptor, iar seara se pregătește coșarca cu mâncărurile care vor fi duse la biserică pentru sfințit. Nu lipsește sticla cu vin și lumânarea. Peste coșarcă se așază o ștergură. De acum se salută cu „Hristos a Înviat”, răspunzându-se „Adevărat că a Înviat”. Când ciocnesc ouăle roșii se spune aceeași formulă. În prima zi de Paști, se consumă numai alimentele sfințite la biserică. Dimineața, în ziua de Paști, te speli cu apă în care se pune un bănuț de argint și un ou roșu, pentru a fi curat ca argintul și să fi roșu tot anu. Nu-i voie să dormi în ziua de Paști, că îți plouă fânul.
(colecția Augustin Micu)
 

Încondeiatul ouălor,  Țara Lăpușului
Denumiri locale: ouă împistrite (împt’istrit’e), ouă încondeiate.
Meșteri populari și săteni care împistresc ouă: Filip Victoria, Filip Veronica, Filip Sanfira, Butcure Mariana (Cupșeni), Cozma Reghina, Mârzac Călina (Rogoz).
Tehnica: Prima dată se fierb ouăle. Se lasă să se răcească. După ce s-au răcit, se începe la împistrit cu condeiul. Tradițional, condeiul se ține fix și se învârte oul pentru a face liniile pe el. Pentru condei, trebuie un recipient în care se pune ceara și care se pune pe marginea sobei. Condeiul se trece prin flacăra unei lumânări sau a unei feștile, cum era mai demult, adică o bucată dintr-o lampă veche aprinsă, ca să se încălzească ceara și începi să scrii pă ou. După ce ai terminat modelul pe alb, se bagă în vopsea galbenă. Se scoate și se lasă la răcit, apoi se face model pe galben. Apoi se bagă în vopsea roșie. Care mai vrea face model și pe roșu. Apoi se potoresc, adică se acoperă cu ceară, iar pentru asta se folosește meciu (un lemn cu puțină vată în vârf, mai demult se învârtea puțin fuior pe lângă o așchie).  Apoi se bagă în verde sau albastru, o culoare mai închisă. După ce se uscă bine, se pune pă grătar deasupra sobei, da nu la foc mare ca să nu crape. Se șterge repede de ceară cu o cârpă de lână, curată. Dar trebuie sucit, nu trebuie lăsat mult pe sobă că se crapă. După ce s-o curățat ceara, se dă cu slănină sau cu un pic de ulei. Cu slănină e mai bine, că uleiul atacă vopseaua și să fac pori pă ou.  
Ouă împistrite se fac la Paști și la Rusalii, când e Pogorârea Sfântului Duh, și se dau la t’imiteu (cimi­tir) și la „moși” (masa moșilor). La Rusalii nu le mai împistresc așa mult ca la Paști „că nu au oamenii vreme, trebe să margă la sapă, la fân”.
Motive/modele: „peteici (sunt multe modele cu peteici: peteici cu cruce, peteici cu floare, peteici cu pui etc.), asta înseamnă să împarți oul prima dată în 4, după aia o linie pă mijloc și se formează 8 căsuțe, acela-i ou în peteici și în căsuțele acelea se fac tot felul de modele: flacăra luminii sfinte, floare, stea, suveică, greble.”
Peteica este ca o plasă din ață, fuior înnodat, cu care se ducea mâncare la câmp.

Izvorul Tămăduirii (Paștele Animalelor)
Această sărbătoare mai este numită în satul Desești, Maramureșul istoric, ca fiind  Paștele Animalelor sau Paștele marhălor. Bătrânele din sat își amintesc că această sărbătoare s-o făcut în tăt anu în vinerea de Izvorul Tămăduirii, considerată de localnici cea mai mare vinere di păstă tăt anu. Îi tare bine să ții această zi pentru animalele din gospodărie.
Dimineață bună, până-n răsăritul soarelui, în Vinerea Luminată, întotdeauna se face această sfințire pentru animale. Femeile se duc pe ceață, pe rouă, culeg plante, multe sunt flori de leac, tătăneasă, păpădie, mierea ursului etc. și le pun în coșarcă. Se pregătesc așa ca și cum ar sfinți pentru oameni. Se mai pune apoi sare pe care o dau animalelor, tătâțe, unii pun și ouă, un colac și-o lumânare. De data asta, colacul și lumânarea se duc acasă, nu se mai lasă la biserică.  Acest colac care se sfințește pentru animale este făcut în sâmbăta de Paști împreună cu colacul și cu pasca pentru oameni.
În momentul când ajung acasă de la biserică, oamenii iau o mână de buruieni, fac semnul crucii pe fiecare animal, și îi pun în iesle să mănânce. Din sare pun în câteva dimineți și îi dau animalului să mănânce pe stomacul gol. Colacul acela se întărește, se agață într-un cui la grindă și se păstrează tot anu și se dă câte o fărâmă în tărâțe sau în făină dacă animalul este bolnav sau are vreo problemă. Iar lumânarea o folosesc atunci când se roagă.
 

Ispas
Atuncea îs sătui caii, da numa un ceas. Se zice că pe ei i-a blăstămat Maica Domnului că o tropotit și o bătut din copite, în peșteră, când l-o născut pe Iisus. O zâs Maica Domnului atunci: „hiu-ați voi, cai, blăstămați,/ De mine, de Dumnezeu/ Și de Fiuțu meu/ Niciodat’ să n-aveț saț/ Numa-o dată, la Ispas.
(colecția Alexa Gavril Bâle)
 

Sânzienele

Aprinderea focurilor de Sânzâiene este un străvechi ritual ce se mai practică încă în Maramureș. Legenda spune că în noaptea de Sânziene, noaptea premer­gă­toare zilei Sfântului Ioan Botezătorul, porțile cerului se deschid și lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. Sânzienele (Drăgaicele) sunt personaje mitice binevoitoare omului (spre deosebire de alte personaje mitice, ca Ielele și Rusaliile) și reprezintă fertilitatea culturilor agricole, a femeilor căsătorite, păsărilor și animalelor și tămăduiesc bolile.
Noaptea de Sânziene este cunoscută și sub denumirea de Noaptea Focurilor. (Borșa, Vișeu)
De asemenea, s-a păstrat obiceiul alcătuirii unei cununi (coroană) din flori de sânziene, culese în snop cu o zi înainte de către fete și feciori. Se cerea să se confecționeze câte o coroană pentru fiecare persoană din casă.
Coroanele erau aruncate peste casă sau șură, având semne prevestitoare. Se crede că fetele care reușesc să-și arunce coroana peste acoperiș se vor mărita în anul acela.
(colecția Petrică Scăunașu)

Sfântul Ilie
„Eu așă știu că așă am învățat de la părinți, în zua de Sântilii nu lucram nimnic că zicéi că-i zî cu prilej, tună, trăzné. Doamne feri să nu trăznea în mine ori în casa mé or în părinți, frați...Zua asta să ține ca o duminică, ca orice sărbătoare.  Nici în zua de Foca nu lucrăm, nici în zua de Ana”.
(Călinești, Maramureșul istoric)
 

Schimbarea la Față
„Noi îi zicem probă­je­niile. De la Schimbarea la Față încep a pt’ica frunzăle din lemne”.
 

Sfântă Mărie
„Atunci îi sărbătoare mare. Merém unde era hram sau unde se mergea cu prosesia. Atunci nu o fo atâtea moșâni ca amu. Pân Giulești merém, pân Cornești, Bârsana, pă unde era hram. Să strânjé mai multă lume și plătém o moșână și merém”.
(Călinești)
 

Jocul la șură

În unele sate din Maramureș se face ocazional joc la șură. Feciorii organizează jocul, ei plătesc ceterașii. Cam de la 12-13 ani fetele intră în joc. Trebuie să ți „se potrivească” picioarele după ceteră.
În urmă cu câteva decenii, jocul se desfășura astfel:

„Demult, când o fost Chișlegi, când n-o fo post, în fiecare duminică, toată lumea s-o dus la biserică îmbrăcată tradițional. După ce ieșeau de la biserică, mergeau toți acasă și mâncau și cam de la ora unu după-amniazăț mereu feciorii după ceteraș. Acolo unde-i căminul era o cooperativă și toți feciorii mereu să adunau acolo. Luau câte un sfert de horincă și să hotărău să facă joc. Ceteraș îl aveam pă diac. Trimiteam coconi după ceteraș să coboare în sat. Noi până atunci ne aranjam unde să facem joc. Să făcea în șură, unde te-o primnit lumea. Și mereu toți feciorii horind alungu satului, însoțiți de ceteraș până unde se făcea giocu. N-ai putut face în orice șură că dacă nu o fo bună șura nu ai putut juca. Plăteau la ceteraș și la omu la i-o lăsat în șură.
Fetele, când vedeau că mărg feciorii horind, să adunau și ieșeau în drum. Babele după ele, să vadă care pă care a giuca, care a rămânea negiucată, care pă care a strâga.
Feciorii mereu în șură și giucau o dată giocurile feciorești. Începeau cu sârba, cu bătuta, ardeleanca, cu aieste. Fetele stăteau în drum. După ce se gătau toate jocurile feciorești, se oprea muzica și feciorii strâgau fetele. Trebuia să fii atentă să știi cine te-o strâgat, să știi la cine să te duci. Fecioru ieșea pă talpa de la șură și strâga: Anuță de la Florea? Apoi ieșea altu: - Măria lui Pătru lui Toader nu zii a învârti?
Apoi babele vorbeau: P-aceie cine o strâgat-o? Ia, aceie o rămas, p-aceie n-a strâga-o nime?!
Să giuca o învârtită și ieșeau fetele. Începea altă învârtită și strâgau pă alte fete.
Feciorii strâgau:

Pă fata care o gioc
Deie-i Dumnezău noroc
Șî mâni-sa sănătate
C-o făcut-o lată-n spate!

Hai, mândruță, să te duc
Pân pădure pă sub nuc!

Învârte-te, mândră, rotă
Să văd rotia cum să portă!
De s-a purta rotia bine,
Te-oi lua, mândră, cu mine.

N-am sărutat de când îs
Mândruță cu dinte pus.
Da amu oi săruta
Că și-o pus și mândruța.
Măicuță, nu mă sfădi,
Duce-m-oi și n-oi zâni!
Dușmanii de-ar avé vreme,
Cătă mi-ar tăia lemne;
Dușmanii de-ar avé rând,
Face-m-ar morișcă-n vânt.

Tăte fetele mă cheamă
Să mânânc picioci cu zamă.
Mie nu mi-o trebuit
Că și mama mi-o făcut.

Vasalii, măi D’io, mă,
Io cu mândra m-am ascuns
Vasalii, măi D’io, mă,
Subt o scafă de harvuz
Vasalii, măi D’io, mă,
Cine m-o văzut, m-o spus!
Dacă nu știa fata juca, nu o mai lua fecioru la ceie învârtită. O lua pă ceielaltă care știa. Nu știau juca toate. Erau ele lotre da nu știau. La care nu știa, îi striga:  Io trag roata după mine,
Io o trag și ea nu zine.
Giocu țânea până sara.
(Valea Stejarului, Maramureșul istoric)
 

Ieșirea la arat presupunea un ritual care era respectat cu sfințenie de fiecare sătean. Gospodarul, când se pregătea de arat, scotea boii și plugul în odor, apoi îi înconjura în sensul „rotirii” soarelui, le uda cu agheasmă și le afuma cu tămâie, pentru a fi ferite de rău. Feciorii sau craii suprave­gheau în această perioadă țarinile. După ce se hotăra cine este Udătoriu, feciorii duceau tratative cu gospodarul, încă din ziua de Paşti, pentru scopul declarat de a face joc în sat, desigur pe ceterași urmând să-i plătească sărbătoritul. Aprobarea de a ţine ritualul se dădea în schimbul unei dispense achitate diacului. Evenimentul era anunțat la vecernia din ziua de Paşti, ca toată obștea să ştie, dar mai ales pentru ca feciorii să fie prezenți la împărțirea funcțiilor rituale.
A doua zi de Paști, după slujba de la care nu lipsea nici un fecior, aceștia se tocmeau cu diacul ca să deschidă din nou biserica, aldămașul fiind o oiagă de horincă. Udătoriu este adus pe sus în pronaos, unde craii îl ridică de trei ori, strigând: Aiesta-i Udătoriu! Trăiască, trăiască, trăiască! Se desemnau apoi celelalte funcţii:  patru feşnici, un comarnic, patru jendari, un judecător, un înmulţitor, un scăzător, un doctor, un boacter, cu toţii având roluri bine stabi­lite. Consfinţirea funcţiilor prin ridicarea de trei ori era o caracteristică a cetei de feciori. Udătoriu se întorcea acasă înainte de a se termina săltarea feciorilor cu scopul de a pregăti teleguţa şi plugul, dar mai ales pentru a ascunde bine un bănuţ prin crăpăturile unor cioate dinainte pregătite. Arareori se întâmpla să nu găsească feciorii bănuţul. Spectacolul acestei acțiuni este foarte atractiv. În situația că banul nu este găsit, toată cheltuiala ospățului şi plata ceterașilor le revenea acestora. De la biserică, feciorii veneau cu întreg alaiul însoțiți de muzicanți. Înarmați cu securi, măciuci, icuri şi cuțite, dar  şi cu oiegi de horincă, aceștia căutau de zor bănuţul şi îl supravegheau pe sărbătorit ca să nu fugă de răspundere. Desigur, bănuţul este  în cele din urmă aflat, iar taraful începea să cânte, înspre bucuria asistenței.
Întregul alai pornește spre o apă curgătoare unde sărbătoritul va fi udat şi binecuvântat, urându-i-se un an rodnic. În drum spre apă, sărbătoritul este supravegheat de feciori să nu fugă ori să nu se stropească singur de la vreo fântână de pe drum, ceea ce  presupunea globirea feciorilor , adică pedeapsă pentru lipsa de vigilență. Atunci când Udătoriul scapă, se produce un spectacol atractiv. Jocul şi voia bună continua la casa sărbătoritului, unde întregul alai era întâmpinat cu pancove, prăjituri şi horincă.

Udătoriu din Șurdești
Udătoriu este un străvechi obicei agrar care are drept scop sărbătorirea celui mai harnic om din sat sau primul om care a ieșit la arat la începutul primăverii. Odinioară, era performat în mai multe sate de pe Fisculaș: Șurdești, Plopiș, Cetățele, Bontăieni, Rus, Dumbrăvița. Astăzi doar în satul Șurdești se mai păstrează și se realizează în fiecare an a doua zi de Paști. Organizarea acestei sărbători era sarcina cetei de feciori care se constituia la începutul Câșlegilor.

Tânjaua
- Grigore Simionca

„Tânjaua” este un obicei cu străvechi rituri agrare, ce îl are în centrul atenției pe deschizătorul de ţarină, cel dintâi gospodar ieşit la arat şi iniţiatorul ciclurilor agrare de peste an, o sărbătoare agrară de primăvară care se păstrează vie de peste o jumătate de secol.

Tânjaua este alcătuită dintr-un proţap cu oiştea (ruda), la capătul căreia se află jugul în care se înjugă vitele. Sunt confecţionate 12 tânjele, care sunt purtate, fiecare, de câte doi feciori şi au o semnificaţie aparte, ele reprezentând cele 12 luni ale anului.
În ziua stabilită desfăşurării obiceiului, fetele, feciorii şi cei implicaţi, îmbrăcaţi în cele mai frumoase straie populare, se adună la casa gospodarului, unde sunt omeniţi de către apropiaţii sărbătoritului. În tot acest timp, feciorii se ocupă de împodobirea şi înstruţarea jugurilor cu ra­muri tinere, dar înalte, de mesteacăn, cu panglici colorate, flori, ştergare înflorate şi zurgălăi (clopoţei). Tânjelele cu jugurile împodobite sunt înşirate şi legate una câte una laolaltă, iar în spatele lor este legată teleguţa plugului cu ţoale şi perne frumos ornamentate, pe care stă sărbătoritul şi care este purtat de feciori de-a lungul satului, astfel arătând cumva respectul faţă de cel care a ieşit primul să are ţarina şi dovedindu-se a fi cel mai harnic gospodar din sat. Sărbătoritul este ales de bătrânii şi cei mai de seamă oameni ai satului, nu numai pentru faptul că a ieşit primul la arat, ci se ţine seama şi de moralitatea şi progresele în muncă de-a lungul anului şi cinstea pe care o avea din partea obştii. Feciorii care poartă tânjelele pe spate, practice imitând vitele şi boii care trag la jug, trebuie să fie zdraveni, în putere, ca să poată căra jugurile pe tot parcursul drumului până la pârâul Dărasca, unde sărbătoritul urmează să fie spălat, purificat. Înainte de plecarea cu alaiul de la casa gospodarului, sunt desemnaţi străjerii, (4 sau mai mulţi) distribuiţi de o parte şi de alta a teleguţei, cu rolul de a-l păzi pe sărbătorit să nu fugă pe parcursul drumului până la pârâu. Aceştia trebuie să fie ageri şi iuţi de picior pentru a nu-l scăpa din numeroa­sele tentative de evadare, ci prins şi adus înapoi pe teleguţă. Dacă sărbătoritul reuşeşte să scape de cei care îl păzesc şi ajunge primul la apă să se spele singur, este absolvit de plată, adică nu va plăti băutura şi mâncarea participanţilor, aceste cheltuieli revenind apoi autorităţilor locale şi comunităţii. În istoria desfăşurării evenimentului, nu se cunoaşte vreun caz ca unul dintre sărbătoriţi să fi scăpat de plată.
Un rol important îl are coordonatorul, pogoniciul (cel care mână vitele la plug) cu biciul în mână, dirijează şi coordonează tânjaua cu alaiul pe tot drumul până la pârâul Dărasca. Nu lipsesc de pe traseu ghiduşiile, ca alergarea accelerată sau viraje spontane la dreapta sau stânga, spre amuzamentul şi distracția privitorilor. Toate fiind pregătite, ceteraşii, împreună cu fetele şi feciorii, pornesc alaiul, horind cântecul de plecare: Ei, hai...! Jugurile le-am gătat,/ Doi cu doi ne-am adunat,/ Să cinstim cu-adevărat,/ Cel mai harnic om din sat,/ Care-o ieşit la arat. Conform obiceiului, tot alaiul se deplasează mai întâi spre ogorul arat, care este înconjurat de trei ori în sensul de rotire a soarelui, după care pun tânjelele jos, iar cel care a semănat ogorul, cu semnul sfintei cruci, se roagă divinităţii, mai întâi soarelui, rostind cuvinte care să influențeze fertilitatea ogoarelor zicând: Mândre soare călător,/ Apleacă-te pe ogor,/ Şi-ncălze semințele/ Să rodească holdele, şi mai spune: Cum nu văd eu sămânţa pe care o semăn,/ Aşa să n-o vadă nici păsările s-o mănânce.
Bătrânii şi oamenii de seamă ai satului, se îndreaptă spre gospodarul ales, spunându-i: Bun găsât om de omenie/ Ce-ai ieşit cu plugu-ntâie./ Ai mână îndămânoasă,/ Om avea roadă frumoasă./ Astăzi te-om sărbători,/ Cu tot satu te-om cinsti. Tot bătrânii vestesc feciorilor şi înștiințează toată comunitatea să se pregătească de sărbătoare rostind: Feciorii să pornească./ Şi să vestească, şi mai strigă cât pot de tare câte unul pe rând: S-audă Şugătanii...!/ S-audă Hărniceştenii...!/ S-audă Hotenarii...! şi toţi: Să vină cu mic, cu mare,/ La a noastră sărbătoare...! Cu muzică şi veselie se ridică jugurile şi alaiul se îndreaptă spre pârâul Dărasca cu cântecul: Când zâne primăvara,/ Noi umblăm cu tânjaua./ Tânjaua nu-I sie cum,/ Are rostul ei cel bun./ Că-I datină din bătrâni,/ Şi-I lăsată la români./ Să cinstim cu-adevărat,/ Cel mai harnic om din sat. Odată ajunşi pe malul pârâului, se lasă jugurile jos, sărbătoritul este coborât de pe teleguţă, iar un bătrân mai de seamă şi cunoscător al obiceiului spune: La Dărasca ne-om îndrepta,/ Şi cu apă te-oi uda, coborând chiar lângă apă continuă: Mâneci largi mi-oi sufulca,/ Şi pe faţă te-oi spăla./ Să rodească ţarina./ Ca s-avem roade bogate/ Şi la noi şi-n alte sate.
După ce este spălat pe mâini, pe faţă şi şters, închină cu uiaga de horincă între ei, iar bătrânul invocă cuvinte pentru dobândirea de fertilitate şi recolte bogate zicând: Să rodească ţarina şugătanilor...! Toţi strigă: Să rodească...!/ Să rodească ţarina hărniceştenilor...!/ Să rodească...! Să rodească ţarina hotenarilor...!/ Să rodească...!/ Şi toată Ţara Românească...!/ Să rodească...! după care sărbătoritul spune: De arat eu am arat,/ Mândră holdă am sămănat./ Munca noastră-a fi cu spor/ Şi belşugul tuturor,/ Iar pentru cinstire-aleasă/ Vă poftesc la mine-acasă./ Să ne omenim, să ne veselim,/ Că la casa de-omenie,/ Să pot veseli şi-o mie. Apoi, toţi se îndreaptă spre gospodăria sărbătoritului, unde sunt aşteptaţi şi omeniţi, pentru cinstea care i-a fost acordată, petrecând cu muzică, joc şi voie bună.
„Tânjaua de pe Mara” adună anual mii de oameni, atât din ţară, cât şi de peste hotare. Cei prezenţi la eveniment au parte și de un program artistic bogat, cu participarea mai multor ansambluri folclorice şi artişti din Maramureş şi din ţară.