O viaţă închinată credinţei şi ştiinţei

Este primul doctor în ştiinţe filologice din zonă şi autor a 28 de cărţi şi lucrări pe teme filologice, folclorice, istorice şi religioase. Profesorul dr. Nuţu Roşca este o personalitate specială a judeţului. Tocmai de aceea, Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului şi Protopopitul Sighet i-a pregătit un volum omagial care va fi lansat în 6 noiembrie.

Reporter: Ce înseamnă această carte, ce se întâmplă în 6 noiembrie?

Nuţu Roşca: Această carte este un volum omagial. La împlinirea vârstei de 80 de ani, s-a organizat o sărbătoare pentru ziua de 17 martie 2012. Am fost sărbătorit de Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului, de Protopopiatul Sighet şi Primăria municipiului Sighetu Marmaţiei şi reprezentanţi din partea învăţământului. S-a ţinut în Sala Festivă de la Palatul Episcopiei.

Cartea este un volum omagial în care se află toate materialele de la sărbătoare, discursurile de atunci, la care s-au adăugat un capitol intitulat „Cronologia” cu câteva date importante din viaţa mea, lucrările pe care le-am publicat, 28 de lucrări ale mele, 28 de colaborări la volume omagiale, studii şi articole şi comunicări pe care le-am susţinut la diferite congrese, simpozioane, am trecut acolo şi lucrările pe care le am în manuscris şi pe care nu am reuşit încă să le public.

În 6 noiembrie este Conferinţa preoţească a preoţilor din Protopopiatul Sighet şi se termină în jur de ora 11-12. P.S. Justin a zis să punem lansarea cărţii după ce se termină conferinţa preoţească, la ora 12. Cartea se numeşte: „Prof. Dr. Nuţu Roşca la 80 de ani. Volum omagial”.

Rep.: Cum v-aţi simţit că vi s-a recunoscut activitatea, mai ales că dumneavoastră aţi fost în perioada comunismului atât de hăituit?

Nuţu Roşca: Mi s-a recunoscut activitatea de către oamenii de omenie, dar tot cu acea nedreptăţire voi merge în mormânt, pentru că eu am fost profesor suplinitor toată viaţa şi ca atare n-am avut dreptul să mă titularizez, să-mi dau definitivatul în învăţământ şi acum sufăr la pensie.

Rep.: Care a fost cel mai frumos eveniment din viaţa dumneavoastră şi care a fost cel mai trist?

N.R.: Cel mai trist a fost când mi s-a întâmplat accidentul: am fost lovit de tren. Am rămas cu suferinţă pe toată viaţă, am avut o lovitură la cap, picioarele rupte, coastele rupte, coloană vertebrală luxată şi am stat în ghips 6 luni de zile şi am făcut multe operaţii. Momentele importante au fost acelea când am fost pe masa de operaţie, la cea mai grea operaţie, la spitalul din Azuga, şi doctorul care m-a operat şi-a făcut cruce şi a zis următoarea rugăciune: „eu oi face ce oi şti cu ştiinţa mea, Dumnezeu să facă prin puterea lui”. Atunci a fost o clipă pe care eu o consider fericită, pentru că m-am gândit aşa: dacă doctorul ăsta îşi pune munca lui sub ocrotirea lui Dumnezeu, poate că va reuşi operaţia. Operaţia a durat mult, s-a terminat efectul anesteziei şi s-a lucrat pe viu. Cel mai frumos a fost când am intrat în Sf. Mormânt în Ierusalim.

Şi vindecarea de la Rohia a fost un moment important. Mi-am uitat bastonul şi m-am întors după el. Atunci am fost într-o clipă de emoţie atât de puternică, încât nici nu am apucat să mă bucur de vindecare că m-am întors după baston. Apoi mi-a părut rău şi am zis: „de ce m-am întors după baston când am văzut că Dumnezeu mi l-a luat din mână?”.

Şi acela este un moment foarte-foarte important.

Rep.: Ce regrete aveţi?

N.R.: Multe. Prea multe. Că n-am făcut şcoala la timp, am învăţat ca Nicolae Moromete. Un regret mare şi permanent este că sunt foarte timid şi de multe ori când a trebuit să spun ceva am tăcut din timiditate. Dacă citiţi cartea aceea: „La urcuş spre minune”, veţi vedea că a venit odată profesorul de română cu o listă de poezii să ne propună să le învăţăm, eu le ştiam pe toate, dar n-am îndrăznit să spun. Timiditatea asta m-a însoţit toată viaţa şi acum sunt aşa.

Rep.: Cea mai mare satisfacţie pe care aţi avut-o din punct de vedere ştiinţific?

N.R.: Când am reuşit de am publicat cartea „Închisoarea elitei româneşti”, când am reuşit să public cartea „Sf.Ierarh Iosif Mărturisitorul” şi aşa, la câte o carte nu mă bucuram pentru că atât de greu am reuşit să o scriu şi să o public încât nu mă puteam bucura când eram gata, dar ele vor rămâne şi poate vor fi şi oameni care se vor folosi de ele.

Rep.: Care e cea mai mare calitate a dvs.?

N.R.: Răbdarea. Pentru că asta am câştigat-o, mi-a dat-o Dumnezeu pentru că m-am rugat mult pentru ea. Atunci când eram în ghips, mi-am pierdut toată speranţa că mă voi face bine şi aşa mai departe, am pierdut prea mult sânge, n-a fost nimeni cine să-mi dea sânge, mi-a introdus ceva ser în vine, am crezut că voi muri, că nu mă voi vindeca, mi-am pierdut orice speranţă şi l-am rugat pe directorul spitalului să-mi dea o injecţie letală. În loc de injecţie letală, mi-a dat o lecţie de viaţă şi atunci m-am gândit aşa: doctorul n-a vrut să-mi dea o injecţie să scap de dureri şi de spaima vieţii care mă aşteaptă, pentru că nu credeam că mă voi face bine. Atunci am zis: n-am ce face, eram în ghips, numai capul îmi era afară, nu mă puteam mişca, nu mă puteam sinucide şi am zis n-am ce face, trebuie să rabd.

Aveam 21 de ani atunci şi m-am rugat la Dumnezeu să-mi dea puterea răbdării, să rabd fie până când voi muri de durere, fie până când mă voi face bine. Dumnezeu mi-a dat răbdare din belşug şi o am şi acuma.

Rep.: După ce principiu v-aţi ghidat în viaţă?

N.R.: Munca. Să lucrez şi să muncesc chiar dacă oi muri degeaba. Şi ascultarea. Când îmi zice cineva să fac ceva, eu mă aplec şi fac. Şi zic că fac ascultare, că-s obişnuit de acasă.

Rep.: Cum aţi reuşit să-i fiţi atât de drag ÎPS Justinian şi PS Justin?

N.R.: Nu ştiu. Nu m-am străduit, nici nu m-am gândit că mă vor îndrăgi. Eu doar am muncit şi am văzut că-mi recunosc şi-mi apreciază munca.

Rep.: V-aţi numărat cărţile din biblioteca dvs.? Aţi numărat câte cărţi aţi citit?

N.R.: Nu, am citit că trebuia să citesc. Trebuia să predau la liceu, a trebuit să ştiu tot ce-am recomandat şi apoi am citit pentru mine.

Eu când am terminat facultatea, colegii mei se bucurau că au terminat de învăţat, şi-au aruncat cărţile pe Someş şi caietele din tren când am mers la Bucureşti pentru repartiţii. Şi când am văzut că se bucură colegii mei că au terminat de învăţat, m-a apucat o tristeţe fără margini. Am mers în lungul vagonului, în lungul trenului, până când am găsit un compartiment liber şi am intrat acolo şi am plâns. Eu am zis: până acum am citit ceea ce mi s-a dat şi recomandat, de acum încolo o să citesc ceea ce doresc să ştiu.

Rep.: Un sfat pentru tinerii de azi?

N.R.: Să citească. Elevii de aceea sunt elevi, să citească. Am văzut o fată care a mers să dea examenul de bacalaureat şi l-a picat. A fost întrebată de ce şi ce subiect i-a venit. A zis „comentarea unui roman la alegere”. „Şi-apoi, n-ai avut un roman, n-ai citit niciun roman?”. „N-am citit”. Cum s-a dus la examen fata aceea? Să citească, să aibă o acumulare de cultură.

„Vindecarea de la Rohia a fost un moment important. Mi-am uitat bastonul şi m-am întors după el. Atunci am fost într-o clipă de emoţie atât de puternică, încât nici nu am apucat să mă bucur de vindecare că m-am întors după baston. Apoi mi-a părut rău şi am zis: «de ce m-am întors după baston când am văzut că Dumnezeu mi l-a luat din mână?»”.

Prof. Dr. Nuţu Roşca