O tara-ntreaga tapetata-n Maggi

Cateodata, cand imi facea si mie semn un dracusor cu pleoapa sa smolita, ma apuca nebunia castigurilor cazute din cer – ma rog, cazute dintre copertile lucioase ale revistelor. Zici ca eram turbat, taiam cupoane sau luam, ca nehalitul, fluturasi din magazine pentru a participa la “tragerea finala”. Norocul a facut sa am o aplecare intelectuala spre lene, asa ca nu am ajuns niciodata sa am rabdarea necesara de a strange tot setul de cupoane necesare (4 – cate unul pe saptamana) sau priceperea de a nu arunca la cos pachetele goale de tigari - “e de ajuns sa trimiteti trei coduri de bare”. Pierzand ocazia de a innebuni datorita castigarii vreunui BMW sau a unui apartament in Piata Unirii din Bucuresti, imi permit sa-mi dau cu parerea despre spectacolul uluitor care a cuprins Romania in vremea din urma. O senzationala idee de publicitate – cea de a oferi un premiu unei familii care are lipit pe geam un autocolant cu Maggi – i-a aruncat pe romani in bratele unei isterii cu gust de condiment. Nu exista strada mai rasarita din Baia Mare pe care sa nu vezi droaie de ferestre razand in culorile Maggi, in timp ce, in fata lor, mormane de zapada mohorata se chinuie sa-si traga fustele in incercarea de a acoperi peturile si chistoacele aruncate de la balcoane. Apele spala-n voie drumurile si ulitele maramuresene, caci gospodarii nu au iesit sa-si curete santurile – probabil or fi toti plecati la oras sa-si ia abtibildele castigatoare. Asa ca n-ar fi miratura mare sa aflu ca pana si-n Bloaja, al mai uitat catun morosan, nea Vasile a lu’ Pantecaraie sa nu-si mai fi dat intalnire cu mistretul sau cu ursul, ci cu lipiciul ce-ti poate aduce 1.000 de euro. Aplecati spre ciupeala, oamenii si-au descoperit un nou vis, usor de prelungit. As propune ca PSD sa distribuie pliante cu “I love Iliescu”, urmand ca cei care dovedesc ca au strans mai mult de o tona sa beneficieze de o excursie gratuita la Moscova si un bilet de intrare la dragutul lor de Lenin, usor galbejit, dar extrem de actual printre pesedei. PNL si PD ar putea sa se gandeasca la un concurs (avand drept premiu o tava de minciunele), gen “recunoasteti melodia”, un slalom printre slagarele de succes “Suntem haotici, deci existam”, “V-am mai tras-o inca o data” sau “Avem Guvern, ce dracu’ ne facem in continuare?” Azi, in aceasta tara in care pana si zvonurile sau visele sunt negre, milioane de romani marsaluiesc tacuti cu gurile, ochii si urechile acoperite de autocolante. Mai spre cuiul hartii, in Maramuresul fruntas la analfabetism, cin’ sa mai stea sa se intrebe – revolta e pastrata, ca energie vie necesara lipitului pe ferestre – cum de ne cred pe toti prosti? Man, un julitor de clasa, disperat dupa cozonac, un actor grabit sa nu piarda marea piesa a impartelii functiilor de la directii. Hoban, alergator parca intr-o cursa in care titlul de baron e trofeu, miserupist la tot ce inseamna parerea baimareanului (electorat? haha, ce gluma buna-sinistra) despre afacerea cu Platoul de la statuia Minerului. Marinel Zgarciomanel Kovacs, unicul om care poate raspunde la intrebarea: a atinge perfectiunea in a nu face nimic e o dovada de genialitate? Stroe si a lui nesimtita prezenta pe listele unui judet pe care nu are nici macar bunul simt de a-l vizita, asa, de dragul aparentelor. Toata sleahta de sefuti pesedei ce fac acum pe ariciul, disperati ca-s alungati de la savarina, cu cativa rari profesionisti atinsi de aripa stangii, care o sa cada la gramada. Bondi care se da prefect. Etc… Platesc bine. Cine-mi face, editie limitata, niste autocolante ca sa-mi tapetez ferestrele cu “Mi-e greata de ei”? Dan PARCALAB