O poveste nescrisa: Claudia

Ar fi trebuit sa scriu mai demult, ca sa-mi tin o promisiune facuta unei persoane dragi mie. As fi putut povesti fabuloasa campanie a lui Barack Obama si cum stateam pana la 7 dimineata sa vad rezultatele din Idaho sau Texas. Ar fi meritat un gand Andrei Ivantoc, romanul care ne demonstreaza cat de mici suntem si cum stim sa ne ingropam eroii in indiferenta. Ca sa nu mai vorbesc cate randuri ar fi meritat monstruozitatea din Dealul Spirii, unde monumentul pompierilor-eroi a fost acoperit in intregime de o uriasa geanta Louis Vuitton. N-am facut-o, mi-am gasit mereu scuze. Penibile, desigur. Apoi, am auzit ca a plecat putin dintre noi, nedrept de repede, Claudia Sitaru. Si, in afara unor jalnice comentarii pretins afectate, clasice in acest oras de tarani, „vai, draga, ai auzit ca a murit Clau-dia?”, mi-am amintit cat de mult a facut parte din viata noastra. Iar acum, cand toti ne codeam sa scriem despre ea, indurerati, socati, nervosi pe aceasta nedreptate, nevenindu-ne sa credem ca se poate intampla o asemenea tragedie, am realizat ca nu ne vom mai putea plati datoriile pe care le avem fata de ea. A fost un pilon al acestui ziar, un port linistit pe vreme de furtuna. A stiut sa aiba o vorba pentru fiecare, sa se bulgareasca in fata la Mara, sa editeze, sa faca unsoare pe pita si salata de rosii pentru flamanzii din redactie, sa explice ce-i un sapou, sa gaseasca exact cadoul potrivit. A stiut sa rada si sa gaseasca orice in geanta ei uriasa, plina de nu-stiu-ce plus zeci de pixuri si brichete. A fost reprezentanta unei generatii de exceptie, care, imediat dupa decembrie 1989, s-a scuturat de zgura si a creat ziare, a format redactii, a impus teme. Peste tot in tara, fratii si surorile Claudiei, niste tineri de 20 si-un pic, am ales sa facem presa adevarata si, apoi, sa invatam alti tineri. Nu s-a sfiit sa spuna lucrurilor pe nume, deranjand uneori. Apoi, intr-o zi, mi-a spus ca a obosit. Si-a cerut scuze pentru faptul ca nu poate munci la capacitate, ca e ingrijorata de faptul ca as putea fi nemultumit. A obosit sa creada ca lucrurile se pot schimba fundamental in catastrofa care ne inconjoara. A obosit sa observe tinerii ziaristi ai acestei tari virusati de pitipoance ce-si dau cu parerea fara nicio baza, intrucat Hegel e un parfum, nu-i asa?, sau reporteri suficienti pentru care important e tricoul fara maneci, pentru muschi. A obosit-o aceasta presa, clar. N-a obosit-o niciodata, insa, iubirea pentru mama sa, cu ale batranetii toate. Si nici mandria de a-l vedea pe Luca cum creste, intr-o relatie unica mama-fiu cum rar poti vedea. Dar noi vom obosi, categoric, gandindu-ne cat de datori i-am ramas. Dumnezeu s-o odihneasca in pace. Dan PARCALAB dan@gazetademaramures.ro