O poveste cu pirite arsenioase

După cum se ştie, piritele arsenioase, depozitate lângă Flotaţia centrală, au fost vândute unuia din importanţii traderi internaţionali care operează în România. Valoarea tranzacţiei este de peste 50 de milioane de dolari. Deja sunt voci care afirmă că Werco Trade, firma elveţiană cumpărătoare, nu va veni cu banii. Mergând pe firul informaţiilor despre această firmă, nu credem că banii ar fi o problemă. În schimb, am aflat multe despre ce înseamnă o astfel de tranzacţie, ce presupune, ce se poate întâmpla şi ce efect, în lanţ, poate declanşa o simplă tranzacţie comercială.

Cele 500 de mii de tone de pirite aurifere arsenioase provin de la mina Şuior. Ele nu au putut fi prelucrate, deoarece au un conţinut mare de arsen, un metal foarte toxic. De zeci de ani, aceste pirite zac pe actualul amplasament, zeci de hectare de teren imobilizat cu un produs ce nu poate fi valorificat, deşi are un conţinut de aur, între 10-12 grame per tonă, iar argint, peste 30 de grame. O afacere profitabilă, care a făcut cu ochiul, în decursul anilor postdecembrişti, multor oameni de afaceri, de pe aici sau de aiurea. Piritele poluează din greu aerul, apa şi solul băimărean, chiar dacă se află la limita administrativ-teritorială cu oraşul Baia Sprie. Poluarea nu are limite, iar aceasta are un coeficient de gravitate cu mult peste procentul de intervenţie. Adică, ar fi trebuit de mult să se facă ceva.

Acum s-au vândut, iar întrebarea ce se pune este ce va urma. Unii au crezut că va veni cumpărătorul, va încărca marfa şi va duce otrava. Nu este aşa de simplu!

GAZETA de Maramureş vă prezintă câteva informaţii despre aceste pirite şi ce se poate întâmpla cu ele.

În primul rând, trebuie spus că oameni de afaceri chinezi au fost foarte interesaţi de aceste pirite. În urmă cu ceva ani, ei au oferit 15 milioane de dolari pentru tot acest depozit. Chinezii, la acea vreme, nu erau interesaţi de conţinutul ridicat de arseniu, deoarece ar fi folosit metoda „prăjirii”, ceea ce ar fi dus la separarea arseniului de metalele preţioase, arsenul în aer, aurul şi argintul în lingouri. Nu s-au acceptat ofertele deoarece au apărut şi alţi ofertanţi, alte condiţii etc. Până la urmă, nu s-a mişcat nimic. Elveţienii de la Werco nu pot fi beneficiarii, ei sunt comercianţi de minereuri. Cumpără şi vând! S-ar putea ca pe fir să fie Glencor, o altă firmă elveţiană, mai puternică, ce se află pe piaţa românească de mulţi ani. Filiala românească a avut sediul pe strada Sevastopol, în Bucureşti şi a făcut multe presiuni pentru a putea cumpăra aceste pirite, cu ani în urmă. De Glencor se leagă Mark Rich, un important jucător, dar şi controversat, pe această piaţă a minereurilor neferoase. Dar acum lucrurile stau puţin altfel.

În acest moment, în Europa, problemele de mediu sunt foarte urmărite şi este foarte greu de prelucrat astfel de pirite. În Elveţia este exclus, în Germania, din câte am aflat, nu există combinat care să prelucreze pirite cu arsen. S-ar putea să fie în Slovenia sau Polonia. Pe de altă parte, transportul acestor pirite în Europa este foarte complicat. E nevoie de avize, de asigurări că nici un gram de arsen nu scapă în atmosferă, este nevoie de infrastructura feroviară care să poată transporta aşa ceva. Totul trebuie să fie containerizat, închis ermetic şi mişcat doar cu mandat special.

Din aceste motive, chinezii care au dorit piritele au venit cu containerele lor, le-ar fi umplut şi transportat pe mare în China sau în Tibet, locuri în care nu interesa pe nimeni că se aruncă în aer arsen.

Căutând informaţii, am aflat cu stupoare că în România există de fapt trei brevete prin care s-ar putea prelucra piritele arsenioase. În decursul anilor au fost trei echipe care au venit cu metode, brevete. Nu s-a finalizat nimic din motive ce ne scapă. Dar vă spunem că de prin anii ’70 s-a încercat rezolvarea problemei ridicate de aceste pirite. Atunci s-a încercat amestecarea lor cu alte concentrate prelucrate. S-a mers aşa pe o perioadă scurtă de timp, şi s-a monitorizat aerul din Baia Mare. Au fost depăşiri la arsen şi s-a oprit orice prelucrare. Probabil că nici nu s-a făcut o dozare optimă, dar s-a oprit.

Apoi, a fost o echipă de biologi foarte buni care au un brevet, ce este prezentat în zonele de interes pentru astfel de prelucrare. Este o metodă biologică, ajunsă în faza de staţie pilot. Pe limbajul nostru, se foloseau bacterii care se hrănesc cu arseniu.

Un alt proiect este al cunoscutului inventator băimărean Jack Golstein, împreună cu domnul Duda, prin care arsenul este scos separat, ca metal. Acest brevet este expus acum în Cluj, la un târg al inventatorilor, din Maramureş participând mulţi inventatori.

Această metodă are un punct slab. Arsenul este un metal foarte toxic, greu utilizabil, deşi inventatorii spun că au cumpărători pentru acest metal. Dincolo de acest aspect, condiţiile de depozitare şi de transport pentru arsen sunt aşa de severe, că nu prea sunt doritori să facă afacerea.

Al treilea brevet aparţine doctorului Ilie, cadru didactic la Universitatea de Nord. Se folosea triosulfat de sodiu şi erau rezultate. Din păcate, nici una dintre metode nu a fost dusă până la stadiul de procesare industrială.

Se pare că primul brevet este viabil sau mai viabil. Metoda se numeşte: „Procedeu de dezarseniere bacteriană a piritelor aurifere arsenioase”. La ea au lucrat biologi de renume, la vremea respectivă: Brevetul a fost depus în anul 1995, autori Vasile Oros, actual decan la Universitate, Covaci, Aurel Varna şi alţi biologi.

Acest brevet, susţin specialiştii, este mai bun decât altele, chiar şi din străinătate.

Tot cu stupoare am aflat că specialiştii băimăreni au venit cu metode, soluţii bune pentru prelucrarea concentratelor, mai bune chiar decât de afară. Şi nu ne referim la piritele arsenioase. Ceea ce s-a folosit la SC Aurul pentru prelucrarea iazului de decantare de la Meda, ca metodă tehnologică a fost oferită de băimăreni, încă din 1975. De atunci şi până spre sfârşitul anilor ’80, ea a fost modernizată şi adaptată. După Revoluţie, au venit australienii cu o metodă asemănătoare. Diferenţa între cele două a fost că australienii aveau bani să facă instalaţia, iar cei din Baia Mare nu.

Este o prostie, evident! Nimeni nu recunoaşte, toţi tac, şi aşa se duc bogăţiile României în alte zări.

Revenind la subiect, în România nu se pot prelucra deoarece nu mai avem combinate de neferoase. Toate au fost tăiate la fier vechi. Dacă ar fi fost, s-ar fi putut face o secţie care să prelucreze piritele, chiar şi prin metodele clasice de pirometalurgie. Se amesteca în cantităţi mici cu alte concentrate. Adică un dozaj care să nu producă deranj în mediu. Dar România iese din discuţii.

Ar fi două posibilităţi: China sau undeva în Europa. Marea problemă este transportul. În Europa este incredibil de strict, aşa că este foarte greu de crezut că va fi pe tărâm european. Rămân China sau Asia. Ce ar însemna asta? Transport pe calea ferată, pentru care ai nevoie de containere speciale.

O garnitură de tren de acest tip are cel puţin 20 de vagoane speciale, se poate merge până la 40. Asta ar însemna ca în Baia Mare să existe Gară cu infrastructura necesară. Încărcarea se face într-un flux continuu, ceea ce necesită chestiuni care nu există. Transportul se face în condiţii drastice, în Constanţa ar trebui să existe dane speciale, izolate, ferite în care se depozitează containerele. Într-un vagon se poate încărca 50 de tone. O garnitură de 20 de vagoane ar fi o mie de tone sau două mii la 40 de vagoane. Un astfel de transport ar dura circa zece zile din Baia Mare la Constanţa, depozitat acolo.Dacă împărţim la numărul de garnituri şi înmulţim cu numărul de zile necesar, rezultă peste 2000 de zile necesare pentru a transporta piritele arsenioase. Adică ani buni! Tot ce v-am prezentat sunt supoziţii, realităţi, adevăruri. Vom reveni!

Piritele poluează din greu aerul, apa şi solul băimărean, chiar dacă se află la limita administrativ-teritorială cu oraşul Baia Sprie. Poluarea nu are limite, iar aceasta are un coeficient de gravitate cu mult peste procentul de intervenţie. Adică, ar fi trebuit de mult să se facă ceva.

Acum s-au vândut, iar întrebarea ce se pune este ce va urma. Unii au crezut că va veni cumpărătorul, va încărca marfa şi va duce otrava. Nu este aşa de simplu!