O lume de cioburi…

Un morman de ruine ce greu aminteste de ceea ce a fost, candva, o casa. In afara unui caine, nimic nu semnaleaza prezenta cuiva in acel loc. In geam, printre cioburi, se zareste o fata. Ne croim drum printre balarii si ne intampina o femeie inalta si slaba, pe care aflam ca o cheama Aurica Dragos si are 48 de ani. Ne invita „inauntru”. In camera care pare sa fie dormitorul, troneaza bucati de saltea care, adunate la un loc, aduc a pat. In ciuda geamurilor sparte, aerul e irespirabil. Peretii sunt negri de fum, un al doilea caine priveste dusmanos din mijlocul incaperii, contururile lucrurilor se pierd intr-o mizerie de nedescris. Curentul a fost taiat in urma cu cativa ani, imediat dupa moartea sotului femeii. Greu de imaginat ca cineva isi duce zilele in asemenea conditii. In centrul comunei Satulung, insa, Aurica Dragos sta marturie, sfidand tot ceea ce majoritatea dintre noi numim „normalitate”. Luam loc langa geam, pentru a avea putina lumina. Facem troc (eu ii ofer o tigara, ea ma serveste cu o cana de cafea – a ei, dar sterge repede urmele rujului de pe-o parte a canii), ma surprinde famili-aritatea cu care ne trateaza. Nu pot decat sa o las sa vorbeasca. Nu se vaicareste, doar isi aseaza in cuvinte amintirile, viata. S-a nascut si a crescut in Satu Mare, a fost mereu premianta, a terminat liceul economic (alimentatie publica), a practicat handbalul. La 16 ani, dupa un meci, a fost dusa de urgenta la spital. De aici, devine neclara povestea. Dupa o injectie in coloana, sustine ea, au aparut mai multe probleme, fiind, in cele din urma, diagnosticata cu schizofrenie paranoida decompensata. A venit la Satulung acum 18 ani, impreuna cu mama sa. Nu a lucrat decat 2 ani si jumatate, trecand apoi in pensie de boala. O intreb daca pot face cateva poze. E de acord, ma roaga insa sa o prezint intr-o „lumina buna”, intrucat are planuri de maritis (rade): „Imi doresc sa il cunosc pe sefu’ Politiei Rutiere din Baia Mare. As vrea sa ma marit inca o data, dar doar cu el. Sa ma scoata din saracia asta. Ce? Nu e rusine sa fii sarac! Bine ca is in viata. Ase-i pe pamant...”. Nimic nu ii tradeaza boala, poate doar tresaririle trupului si teama din ochi, cand vorbeste despre teroarea traita dupa ce s-a imbolnavit. „Taica-meu era sef (lucra la CFR), maica-mea, colduse. Mai-ca-mea a tot vrut sa scape de mine. Zicea ca-i bugat ca m-o crescut, cine o sa ma ia si pe mine? O vrut sa ma duca la Sighet pentru totdeauna. La liceu, am inghitit creta. De multe ori. Speram sa imi fie rau. Ma gandeam ca, daca oi fi bolnava, nu mi-a face nimeni rau”, povesteste Aurica Dragos. A fost internata in mai multe randuri la spitalul din Sighet. Cand face crize, vine salvarea si o ia. Are perioade linistite, cum e acum. Cat e ziua de lunga, croseteaza, asculta muzica (si-a luat, din toata saracia, un radio care merge cu baterii), sta in geam sa observe oamenii si, cand ii vin cei 200 de lei pe care ii ia lunar, le cumpara mancare cainilor („au suflete mai curate decat oamenii”) si siesi tigari si cafea. Uneori, mananca si ea. Cartofi pai. Ori ce primeste de la unii vecini, mai omenosi. „Is constienta ca ar trebui sa am mai multa grija de mine. Ca, daca nu io, cine? Dar atata placere mi-o mai ramas in viata: sa fumez si sa beau cafea. Imi fac cate-un ibric de cafea in spate, in curte, ca am o soba-n care fac foc cu lemne si hainarie ce iau de la second. Inainte, citeam. Eliade scrie mai clar, dar Cioran mi-e mai aproape de suflet. Dar o venit maica-mea, mi-o strans cartile intr-un sac si mi le-o dus. De atunci, nu mai am ce citi. Mai fac macrameuri, pe care le vand. Merg si prin sat, mai povestesc cu lumea. E o doamna care mi-e un pic prietena. Nu mult, ca ii e rusine, cred, cu mine. Dar ma are draga, ca are cu cine vorbi”, povesteste femeia. Primarul Augustin Panici ajuta femeia cum poate: „Ii mai dau cate-un ajutor de urgenta, cand sunt ceva fonduri. Am vrut sa daramam casa, pentru ca sunt sparturi mari in tavan si in pereti, nu are nici apa, acolo e un adevarat focar de infectii, si sa ridicam in loc o camera, o baie si o bucatarie, ca sa isi poata duce decent traiul. Le-am strans pe amandoua (pe Aurica Dragos si pe mama ei) la Primarie, sa le explic situatia. Au fost de acord ca Aurica sa se mute cateva luni la mama ei, pana rezolvam problema. Dar nu s-a concretizat nimic, din pacate. Aurica Dragos se teme de mama ei, e totul in regula pana apare aceasta. Nu stiu daca o bate sau o batea, nu pot face astfel de afirmatii. E trist, pentru ca nu putem face nimic fara acordul Auricai, iar ea prefera sa traiasca asa, decat sa se mute, chiar si provizoriu, la Veronica Fulop”. Am parasit Primaria cu si mai multe intrebari ramase suspendate in aer, precum zidurile casei femeii, intr-un echilibru precar. Trecand pe sosea, pe langa casa Auricai, i-am zarit privirea cautatoare ascunsa printre cioburile geamului spart. Nu cred ca m-a observat, in fata ochilor ei derulandu-se, probabil, imagini din trecut sau, cine stie, din viitor, cand il va cunoaste, in sfarsit, pe seful Poli-tiei Rutiere din Baia Mare. Mama Mama ei traieste tot in Satulung, pe „Ulicioara”. Am mers sa vorbim si cu ea. Neaga ca nu ar avea grija de fiica ei. Fulop Veronica implineste in curand 70 de ani, e bolnava si ea si abia se descurca cu o pensie de 400 de lei. Insa spune ca a incercat in nenumarate randuri sa isi aduca fata acasa: „Nici nu vrea sa auda. Io o ajut cu ce pot. Ii dau sa manance, cand vine pe aici. Vreau sa vand totul si sa plec inapoi, in Satu Mare. As lua-o si pe ea cu mine, ca de spital nu vrea sa auda”. Darapanatura in care traieste Aurica Dragos se afla insa pe un teren valoros, din centrul comunei. A mostenit casa si terenul de la sotul ei, care insa mai are frati, iar interesele aflate in joc sunt mari. Bunaoara, fratii sotului ei nu au putut fi adunati, in decursul ultimilor ani, pentru a putea fi trase niste concluzii. Monika KRAJNIK monika@gazetademaramures.ro