O lacrima tarzie

Nu i-am spus ca îl iubesc deoarece, adulti fiind, am crezut ca nu se face. Am avut multe ocazii, pierdute toate. Acum îmi pare rau si nu stiu cum sa repar greseala. Mi-au ramas amintirile din copilarie. Venea dimineata la iesirea din sut si îmi lasa pe perna mici cadouri. În ziua de salariu mergeam împreuna la casierie (a fost ca un fel de ritual petrecut multi ani, luna de luna), iar dupa ce lua banii mergeam la cofetarie si mancam cate o prajitura, iar langa casa intram la librarul nostru care ne tinea toate aparitiile editoriale din luna respectiva. Era cel mai frumos moment. Cumparam carti pentru el si pentru mine. Am fost în multe locuri împreuna, la mare sau la munte, dar niciodata nu a fost mai frumos ca în mica noastra librarie, dintr-un orasel muncitoresc. M-a învatat ca cel mai important lucru în viata este sa stai drept si sa citesti. O filozofie de viata simpla, dar suficienta pentru el, Maicuta si pentru mine. Poate pare o exagerare, eu asa am simtit la multi ani dupa ce ne-am mutat în Baia Mare. Nu i-am spus ca îl iubesc, ca îi multumesc pentru sfaturile si cuvintele spuse în momentele importante pentru mine. Nu m-a batut niciodata, iar eu am uitat sa îi spun ce loc important avea în inima mea. Dupa ce s-a îmbolnavit, a fost mai greu sa comunicam. Maicuta îi mai citea din ziarele în care au aparut materiale scrise de mine. Zambea cu ochii lui albastri si uneori îi stralucea cate o lacrima… Dupa ce nu a mai vazut si starea de sanatate a fost si mai rea, nu am mai putut vorbi nimic… îmi mai strangea uneori mana, dar nu i-am spus nici atunci ca îl iubesc. Acum i-a fost mai rau decat de obicei. Ar fi trebuit sa mergem la Spital, dar am hotarat sa facem tratament acasa. A fost o decizie grea. Si acum ma urmareste. Dar daca… Au trecut cateva saptamani si nu si-a mai revenit. Priveam neputinciosi, umblam ca robotii prin casa si ne încurajam muteste, pentru ce a venit pana la urma. În ziua aia, i-a fost mai rau si am chemat medicul. El nu a spus nimic, nu s-a vaitat, ne privea parca linistit. L-a consultat si nu a putut sa ne spuna ce va urma. S-a dus pe cand era în bratele Maicutei. Ea nu a realizat, îl striga încet, îi facea masaj la gat sa poata spune ceva. El era dus si lacrima de pe fata medicului mi-a dat de înteles. Nu am stiut ce sa fac. Am iesit din camera în care Mama îi facea respiratie gura la gura, doar-doar… M-am dus în camera unde erau ai mei si: „A murit tata! A murit bunicu’!” Nicolae TEREMTUS