O istorie a fabricilor de bere din România

 Zilele trecute, oaspeți de seamă, veniți din Germania, au fost la  Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” din Baia Mare. Volker Wollmann este specialist în istoria patrimoniului industrial al României, iar Traian Popescu – medic, specialist în miraculoasa licoare – berea. Medicul româno-german a realizat o lucrare incredibilă despre fabricile de bere din România. Peste 600 de pagini cu fotografi, cu date și informații neștiute, găsite în arhive europene și românești.

GAZETA de Maramureș le urează celor doi cercetători un călduros „Bun venit!”

Am realizat cu domnul Popescu un interviu în exclusivitate mai mult decât interesant. Vor urma și alte materiale, la fel de interesante.

Reporter: Ce profesie aveți?

Traian Popescu: Sunt medic. Am terminat medicina în Munchen. Am plecat din România în 1980. Atunci am ajuns în Bavaria. Visul meu din tinerețe a fost să fac arheologia, etnografia. Am ajuns în Germania și am înțeles că această meserie este mai mult un hobby, pe care și-o permiteau, pe vremea aceea, doar cei bogați. Așa că am renunțat și m-am îndreptat spre medicină. Am început mai târziu, împlineam deja 30 de ani, iar până atunci avusesem mai multe profesii care mi-au prins bine. Am profesat la neuro-radiologie cu reconstrucții de coloană vertebrală și chirurgie cardiologică, apoi la interne, secția cardiologie. După această perioadă, m-am îndreptat spre cercetare. Am fost la două institute și la ultimul am rămas să lucrez, unde se fac studii despre analgezice, medicamente pentru durere. De la aspirină, până la droguri. Sunt cam 40 de substanțe. Aici a fost foarte important.  Am dezvoltat, împreună cu un profesor din Munchen, o metodă obiectivă de măsurare a durerii. Până atunci, se folosea o scară de la unu la o sută și pacientul spunea când are durere. De la 20 sau 40 de ori mai mult. Pacientul ia un medicament și pragul acesta, al durerii, scade în funcție de medicament. Dar această ierarhizare este subiectivă. Astfel, metoda găsită cu profesorul de care spuneam, metoda obiectivă, se referă la măsurarea durerii în creier. Se face o encefalografie și...metoda este destul de complicată, nu intru în detalii tehnice, dar important este că se obține un rezultat obiectiv. Se află dacă substanța activă din medicament este folositoare sau mai puțin.

Rep.: Este interesant ce spuneți. Ați plecat cu familia?

T.P.: Nu. Am plecat singur, determinat de situația de aici. Nu doresc să intru în prea multe amănunte personale. În fine. Am fost exmatriculat din toate institutele de învățământ superior. Nu am mai avut voie să studiez nimic în România. Au fost ani grei. M-am retras în Banat, la un centru minier, unde am lucrat ca miner mai bine de trei ani. În subteran. Am sperat să reușesc să revin în societate, dar nu a fost posibil. Singura mea soluție a fost să plec. Și am ajuns în Germania.

Rep.: Interesant. Și până la discuția despre bere...Ați realizat cu domnul Wollmann  o lucrare de excepție: „Localități miniere”, lucrare care a și fost premiată de Academia Română. Pare cumva ciudat pentru un medic să se ocupe de subiectul minerit.

T.P.: Și da și nu. Fratele meu a fost geolog și mineralogia, paleontologia îmi erau cunoscute. Și faptul că am lucrat trei ani în mină m-a familiarizat cu terminologia și cu tot felul de lucruri. Ce este o galerie, ce este un filon. Sunt lucruri pe care le înveți doar în subteran. Pot spune că acea perioadă din viața mea, tot acel rău, mi-a dat o mare energie să  continui. Așa am putut începe o altă viață. În Germania, am lucrat  zi și noapte.  Am făcut gărzi, m-am întreținut. Am studiat, am avut grijă de familia mea, doi copii, dar și de părinții mei din țară, familia de aici. Se știe că anii ̓̕80 au fost o perioadă foarte grea pentru cei din România. Și în peregrinările mele pentru subiectul cu berea am ajuns în Brno. Aici am găsit niște planuri din 1700, cu minele și exploatările din Transilvania, din Banat, Crișana și Maramureș. Respectiv, zona ocupată de habsburgi. Aceste planuri le-am văzut întâmplător și le-am luat spre studiu. Nu erau cunoscute în România. Din păcate, când am publicat cartea, în 2015, industria minieră din țară se reducea tot mai mult. Cartea este un tezaur. Afli în ce localitate s-a extras cupru, aur, argint și altele. Momentan, cartea nu folosește la nimic, deși are o valoare inestimabilă. Poate în viitor, dacă se va reveni la exploatarea minereurilor neferoase, feroase, din țară. De ce trebuie să le aducem din alte locuri? Atunci va fi o sursă importantă. Cunoscându-l pe domnul Wollmann, un bun prieten, i-am spus că trebuie să facem această lucrare, pentru că pierd aceste informații și ar fi păcat. Ele zac în arhive la Brno și nu folosesc la nimeni.

Rep.: Să revenim la subiectul „berea”. Ați realizat o lucrare fascinantă despre bere, fabricile de bere din țară, despre etichetele de bere. Ați făcut o pasiune. Din nou surprinzător pentru un medic. Ce  v-a determinat?

T.P.: A devenit o pasiune. Eu nu sunt un mare băutor de bere. Dar așa a fost să fie. În 1980, am ajuns în Bavaria, țara berii. Acolo fiecare sat avea o berărie. O bere bună, ușoară, pentru sete. Este și bere grea, cu mult hamei, ca să fie amară. Pentru mine, a fost șocant să văd atâtea feluri de bere. Veneam din România, unde era bere în sticle verzi și bere în sticle maro. Fără etichete. Nu se știa de unde erau, de la  Timișoara, Constanța, Cluj... Bucuria românilor era că este bere. La sărbătorile mari, se găsea mai multă astfel de bere, se aducea la butoi, o bere care în general era botezată cu apă. Dar era o bere bună. În Germania toate sticlele erau etichetate. Și toată această abundență de reclame, de etichete frumoase m-au impresionat. Peste tot erau alte sorturi de bere. La un moment dat, după ce am băut dintr-o bere, am luat eticheta. Și am adunat vreo 20 de etichete diferite. Întâmplător, la Munchen, s-a făcut o expoziție cu bere tare. Am fost la expoziție și am găsit că este chiar un club al colecționarilor de reclame de bere, de etichete, de cartonașe, de pahare de bere, halbe, tot ce ține de bere. Am luat legătura și am fost vreo trei ani membru. Acolo mi s-a spus că România nu are bere. Eu am spus că are. Că fiecare județ din țară are o fabrică de bere, doar că nu sunt cunoscute peste hotare. Așa am început să caut informații despre berea românească. În 1987, am scris primul fascicol despre berea din România. Au fost 18 pagini, cu vreo 80 de fabrici de bere din trecut. La această parte de început am tot completat și am ajuns ca, în acest an, să  ajung la două volume de câte 300 de pagini fiecare. Două volume despre producerea berii în România. Avem 300 de localități unde s-a produs bere. Nu berea de casă făcută în gospodăriile din Transilvania sau în zona sașilor. Vorbim de producătorii care au plătit impozite.

Până în secolul 19, se numesc fierbătorii de bere, iar de la jumătatea secolului 19 sunt fabrici de bere. Fabrica trebuie să fie mecanizată, să aibă utilaje de răcire. Trebuie să aibă mașinile cu aburi care acționează toate acestea. Cum în România este un subiect necunoscut, am rămas pe acest subiect și l-am dezvoltat până acum. Domnul Ardelean de la bibliotecă m-a stimulat în această preocupare a mea, dându-mi feedbackuri pozitive pentru ceea ce fac. Totul am făcut din pasiune, să fac ceva bun pentru România.

Rep.: Vorbiți de fabrici de bere, de etichete. Sunteți un colecționar de etichete?

T.P.: Am încercat, dar nu sunt un colecționar. Pentru mine, etichetele au fost o bază de informații. Am scrisori, documente luate de la arhive, de peste tot. Informații despre producția de bere, ce sorturi de bere s-au produs. Cine a fost director, cine a fost proprietar. Toate aceste informații sunt cuprinse în carte. Imediat după 1990, am făcut o vizită în București. Era acolo Centrala Berii, a Spirtului, a Amidonului și am avut un contat cu inginerul Victor Verșescu. Un berar pasionat care dorea să facă un muzeu. Dar Centrala a fost dizolvată tot în 90. Atunci s-au privatizat fabricile, au venit concernele care au luat fabricile de bere. Nu s-au făcut investiții, majoritatea au dat faliment, au fost cumpărate de marile concerne și închise. Cum este Azuga, Ursus și care au fost închise. Au supraviețuit foarte puține, dar sub tutela acestor concerne. Sud-africanii au cumpărat toate, iar acum sunt vândute la japonezi. România nu mai are decât o singură fabrică de bere românească, la Suceava. Restul sunt ale concernelor care activează aici.

Rep.: Care a fost situația în Maramureș?

T.P.: Au fost aici o mulțime de fabrici de bere. Habsburgii au avut părți negative și părți pozitive. Maramureșul, Banatul erau locuri strategice, dar și cu bogății naturale. Habsburgii au înființat fierbătorii de bere pe lângă orașele întărite și pe lângă exploatările miniere. Pe lângă orașele cetății, Satu Mare, Oradea, chiar și Baia Mare, trebuiau alimentați soldații cu bere, care aveau berea trecută în soldă. Minerii, la fel, primeau bere pentru a fi distrași de la alcool. De aceea aici s-au făcut mici făbricuțe de bere.

Rep.: Ați găsit și lucruri inedite despre aceste fabrici de bere?

T.P.: Da! De exemplu, la Coștiui este cel mai vechi document grafic. Un plan din arhivele din Viena unde se vede câte cuie s-au folosit la construirea acoperișului de șindrilă, câți metri pătrați are fierbătoria de bere și tot felul de amănunte. Acesta este cel mai vechi document concret.

Rep. Ce mai puteți spune despre această mare întreprindere, volumele despre fabricile de bere?

T.P.: Eu am publicat aceste volume pe cheltuiala mea și într-un tiraj mic.

Aceste două volume de acum sunt tot într-un tiraj de zece volume. Au costat peste o mie de euro. Am cheltuit fără să mă gândesc. A fost destul de greu să tipăresc doar zece exemplare. Aceste volume le-am dat la Muzeul de Artă din București, la Academie, la Biblioteca Județeană din Baia Mare, la Biblioteca din Munchen, la specialiști. Mi-a rămas un volum, poate nici acesta nu-l voi păstra pentru mine. Nu sunt de vânzare și sunt foarte rare.

 Rep.: La noi în România mai sunt colecționari de etichete de bere sau care sunt interesați de subiect?

T.P.: În ultima vreme, au apărut în România, ca ciupercile după ploaie, microberării artizanale, după moda americană, cu multe sorturi de bere, pe care eu nu le pot bea. Este bere cu ciocolată, cu vanilie, cu piper, cu ardei iute, cu cardamon, cu tot felul. Eu sunt obișnuit cu berea cum era în România, berea făcută după rețeta clasică. Și, ca să răspund la întrebare, este în București o făbricuță de bere, în Popești Leordeni. Unul dintre berarii de acolo a încercat să-și facă un muzeu. Am corespondat cu el. Ar dori să deschidă acest muzeu și ar fi interesat să preia din informațiile și actele pe  care le am.

Am acasă o etajeră de sus până jos cu date, acte, informații, fotografii despre acest subiect. Mi-ar părea rău să se piardă toată această muncă. Am lăsat prin testament ca toate aceste documente, dacă nu le dorește nimeni din România, să fie date Muzeului din Munchen.