O Galerie de artă sentimentală specială

Ioan BOTIŞ   

Mai poate spune ceva poezia, azi? este una dintre cele mai des folosite întrebări, la care criticii literari şi poeţii contemporani dau răspunsuri dintre cele mai diferite. În esenţă, cred că răspunsul este unul afirmativ, dincolo de toate „ismele” vehiculate: postmodernism, transmodernism, hipermodernism sau paramodernism. Dovezile că aşa stau lucrurile vin mereu şi sunt de cele mai multe ori surprinzătoare. Cam aşa stau lucrurile şi în cazul tinerei poete Mara Dărăbuş, autoarea recentei Galerii de artă sentimentală.

S-ar putea spune că versurile Marei Dărăbuş ţin de postmodernism. Pentru aceasta pledează textele autoreflexive care se substituie celor auctoriale, predilecţia pentru fragment, accentuarea aspectelor autobiografice şi prozaizante, amestecul de joc, combinaţie, ironie şi eliberare a fanteziei, o anume metafizică, o mitologizare a lucrurilor şi obiectelor comune, reflectarea şi autoreflectarea eului, aproape omni­prezentă, înlocuirea metaforei cu meto­nimia, limbajul prozaic şi apropierea de existenţa cotidiană, precum şi amestecul hibrid de coduri, de obiecte poetice şi nepoetice.

S-a spus că singura temă cu adevărat posmodernistă, ipostată atât de literatură, cât şi de artele vizuale, este cea a corporalităţii. Dacă lucrurile stau aşa, atunci Mara Dărăbuş se înscrie cu siguranţă în postmodernism. În marea libertate de creaţie şi imaginaţie pe care şi-a asumat-o, creaţia sa lasă rolul central spaţiului claustrant al corpului uman, un corp expus în calitatea lui de construct cultural, înglobând un discurs implicit şi generând, la rândul său, un discurs.

Versurile şi fragmentele de proză scurtă poetică ale Marei Dărăbuş sunt constituite din cioburi de oniric, din fragmente de imaginaţie, dar şi din bucăţi ale unei lumi cât se poate de reale şi de senzoriale. Din toate acestea se naşte o lume poetică în care frunza veşnic verde are tendoane, ochii pot fi pictaţi cu dragoste, criza trandafirilor se prelinge pe faţa poetei, globii oculari sunt doar nişte ferestre, o lume în care „obişnuim să ne uităm inima în diverse locuri, cel mai des în noi.”
„Nu mai bine te doare un timp, decât să culegi goluri perpetuu?”, se (ne) întreabă Mara Dărăbuş, surprinzător pentru o tânără a cărei trecere prin timp (şi prin poezie) se află la început de drum. Aerul proaspăt al scriiturii Marei Dărăbuş dă o soluţie la întrebarea amintită la începutul acestui text, susţinând răspunsul afirmativ. 
 

Praful de stele din galeria care nu e

„Este oare Galeria de artă sentimentală o expoziţie de miniaturi candide ale emoţiilor unei tinere autoare? Ori o înşiruire de fotografii cuminte retuşate ale unor stări sufleteşti diafane şi delicate?
Nicidecum. Pe simezele acestei galerii stau rame care, la prima vedere, par goale.
Pe pânzele care ar fi trebuit să figureze această „artă sentimentală”, desluşim foarte puţine urme de sentimente numite ca atare. Şi nici o urmă de sentimentalism. Titlul volumului pare fie ironic, fie menit să ne înşele aşteptările.
La nici douăzeci de ani, tânăra poetă Mara Dărăbuş a depăşit deja nu doar tentaţia sentimentalismului, dar şi cea a patetismului bombastic. Ea nu scrie despre Iubirea cu majusculă, nu celebrează Durerea cu literă mare; nu pretinde să scrie despre un arhetip; iubirea şi durerea rămân scrise cu minuscule, fără a fi câtuşi de puţin minore; fiindcă sunt intens personale, ireductibile. Şi poate pentru că aceste nume sunt simple etichete, ce au prea puţin de-a face cu aceste realităţi atât de personale.
Ca să înţelegem Galeria Marei Dărăbuş, va trebui să facem câţiva paşi înapoi, aşa cum face orice connaisseur de artă. Nu, aceşti paşi nu ne vor dezvălui forme nebănuite pe pânzele tablourilor ei. Urmele palide ale sentimentelor pe pânză nu vor deveni mai pregnante. Dacă ne vom coborî însă privirea în jos, sub pânză dedesubtul ramei, vom descoperi acolo, pe duşumeaua expoziţiei, nişte grămăjoare calcinate: oase stri­vite, vene exsanguinare, globi oculari fără înveliş, sânge ce fierbe acid, broderia neagră a arterelor, intestine putrede, pompiţa unei inimi secţionate, viscere ultragiate, organe dezghiocate. Acolo, în acest ecorşeu crud, se află de fapt adevărata galerie. Acolo, în urmele acestea pur materiale, în débris-urile mute ale unui cataclism organic.”
Adrian Oţoiu