O căsătorie şi un masacru (II). Noaptea Sfântului Bartolomeu

 

 

 

Parizienii erau atât de dornici de chinuirea ereticilor, atât de însetaţi de sânge hughenoţilor, încât, atunci când nu existau execuţii oficiale, le făceau pe socoteala lor. Parizienii credeau că regele lor a părăsit calea cea dreaptă. Existau numeroase semne în acest sens: naşteri de animale ciudate şi copii cu malformaţii, apariţii lugubre, glasuri sinistre şi plângătoare, ca ale unor suflete chinuite, care străbăteau bezna nopţii, vise neliniştitoare, pe care nimeni nu le putea tălmăci. Într-un cuvânt, mânia cerească din cauza păcii încheiate cu duşmanii adevăratei religii, se vădea prin nenumărate semne.

 

Căsătoria Margaretei cu regele Navarrei şi trecerea de necrezut de care se bucura în faţa regelui amiralul Coligny, cel mai încăpăţânat dintre hughenoţi, cel mai îndârjit dintre răzvrătiţi, erau ultimele dovezi ale rătăcirii în care căzuse curtea regală. Poporul parizian, care se socotea păstrătorul credinţei franceze, al înţelepciunii şi spiritului de dreptate pe care se sprijineau instituţiile milenare ale naţiunii, aştepta cu arma la picior să sune chemarea cea mare pentru a se dezlănţui împotriva duşmanilor lui Dumnezeu. Chemarea sună, cu puţin înaintea zorilor, în 24 august 1572: noaptea Sfântului Bartolomeu.

 

Primăria Parisului a dat o serbare în cinstea mirilor în 20 august 1572. Ultimii apărători ai tezei premeditării măcelului din noaptea Sfântului Bartolomeu au crezut că găsesc în alegoria creată pentru acea împrejurare de şeful de cabinet al marelui staroste al negustorilor o sinistră aluzie, sub vălul fabulei, la cele ce aveau să se întâmple peste câteva zile.

Serbarea primăriei era înfăţişată astfel: era raiul, a cărui intrare era păzită de trei cavaleri înarmaţi, care erau regele şi fraţii săi. La stânga se vedea iadul, cu un mare număr de draci şi drăcuşori, care făceau nenumărate strâmbături şi un mare tărăboi, învârtind o roată uriaşă, înzestrată cu clopoţei (...) În sală se prezentară diferite grupuri de cavaleri rătăcitori (în cea mai mare parte seniori hughenoţi) înarmaţi complet, care – în timp ce căutau să ajungă la intrarea raiului – erau împiedicaţi de cei trei cavaleri care o păzeau. Aceştia, după ce-şi rupeau lăncile împotriva asediatorilor şi le dădeau lovitura de graţie, îi împingeau spre iad, unde erau tăiaţi de diavoli.

 

La 22 august s-a desfăşurat primul act al întunecatei tragedii a Sfântului Bartolomeu: atentatul împotriva lui Coligny. Amiralul nu ştia ce urzea regina mamă, Caterina de Medici, împotriva sa. De rege nu avea nici un motiv să se îndoiască şi bătrânul amiral nu întrezărea primejdia reală care-l ameninţa.

Seniorul de Maurevel, ales de ducele de Guise pentru această misiune, a tras două focuri de archebuză asupra lui Coligny. Amiralul a fost rănit, dar fără ca viaţa să-i fie pusă în pericol: un glonţ i-a retezat arătătorul mâinii drepte, iar celălalt i-a făcut o rană mai serioasă la braţul stâng. După atentat, Carol al IX-lea i-a invitat pe nobilii hughenoţi să se mute în casele evacuate de catolicii din strada Béthizy. 

Catolicii, prin agenţii lor secreţi, risipiţi prin oraş, aţâţau spiritele. În caz de primejdie serioasă, ultima resursă a unei răscoale populare împotriva hughenoţilor îi putea salva. Ducele de Guise s-a dus personal să-l găsească pe marele staroste al negustorilor, şeful principal al poporului din Paris, cu care a avut o lungă convorbire. Ducele i-a spus să fie pregătit: erau motive să se creadă că regele, aflând de un plan criminal urzit de hughenoţi împotriva sa şi a familiei sale, avea să ia, dintr-o clipă în alta, hotărâri de mare însemnătate. Trebuia să-i înştiinţeze numaidecât pe consilierii municipali, ca să fie gata să mobilizeze, în cel mai scurt timp posibil, companiile miliţiei populare.

Trebuia făcută o listă a tuturor hughenoţilor ce locuiau sau erau cantonaţi în oraş, cu arătarea precisă a locuinţei lor. Un număr însemnat de trimişi s-au pus în mişcare, din poartă în poartă, în aşa fel încât lista a fost finalizată în seara zilei de 22 august.

 

După ce a luat aceste măsuri de precauţie, ducele de Guise a dat ordin locotenenţilor săi să ţină strânse şi la îndemână forţele pe care încetul cu încetul le concentrase la Paris. În fine, regina mamă a reuşit să-l convingă pe rege că partidul hughenot trebuie slăbit, lovind în conducătorii acestuia.

Hughenoţii se simţeau ameninţaţi şi i-au propus lui Coligny să părăsească cât mai rapid Parisul pentru a se duce la Châtillon şi de acolo, dacă va fi nevoie, la La Rochelle. Trebuiau să se poarte cu tact cu regele, pentru ca acesta să accepte plecarea lor. Odată aflaţi în afara zidurilor acelora urâte, pline de papişti şi de bigoţi sălbatici, ar fi putut respira alt aer. Hughenoţii care locuiau în Paris au fost îngrijoraţi de faptul că, după plecarea coreligionarilor, aveau să rămână singuri, fără nici o apărare sau sprijin, ca să nu sufere o izbucnire foarte probabilă a furiei populare.

Coligny, admiţând că a rămâne la Paris nu era un lucru lipsit de risc şi de primejdie, a hotărât rămânerea hughenoţilor în Paris. O parte a hughenoţilor înclina spre declanşarea unei acţiuni de forţă prin ocuparea Luvrului, capturarea regelui şi a reginei, schimbarea consiliului privat şi declararea războiului împotriva Spaniei.

 

Informată de spionii pe care-i avea chiar şi printre hughenoţi, Caterina a convocat consiliul privat într-o întrunire la care regele nu a participat, în ziua de 23 august. Fiindcă Maurevel nu-şi ucisese ţinta, a fost luată hotărârea disperată de a-i suprima pe toţi fruntaşii hughenoţilor. Executarea câtorva zeci de gentilomi şi căpitani hughenoţi ameninţa să se transforme în cel mai îngrozitor măcel al istoriei Franţei.

 

Izolându-se cu statul său major, ducele de Guise a completat ordinele generale date cu o zi înainte: şefii cartierelor să comunice oamenilor lor porunca regelui de a lumina toate ferestrele, de a bara străzile cu lanţuri şi de a lua toate măsurile de siguranţă care erau obişnuite în caz de mare primejdie. Pe stradă mulţimea se îngrămădea în faţa palatului, nerăbdătoare să afle ce era de făcut, căci nu mai era pentru nimeni nici o îndoială că trebuia să se întâmple ceva neobişnuit.

La apariţia şefilor partidului catolic, un urlet sălbatic de entuziasm s-a înălţat spre cer. O sută de grupuri de descreieraţi care urlau s-au repezit aproape în goană în toate direcţiile. Ducele de Guise a inspectat porţile oraşului, pentru a se asigura că sunt închise şi bine păzite. Ducele a ţinut la dispoziţia sa un puternic detaşament de archebuzieri şi halebardieri. Semnalul declanşării masacrului urma să fie dat de bătăile de clopote ale tuturor bisericilor din Paris.

 

Primul atac l-a vizat pe Coligny. Bătrânul amiral a fost ucis cu lovituri de spadă şi de pumnal, după care cadavrul său a fost aruncat pe fereastră. Toţi hughenoţii şi ofiţerii aflaţi în casă au fost asasinaţi. Mulţi dintre hughenoţi nu au avut timp să afle ştirea omorârii amiralului, fiindcă i-au urmat soarta la scurt timp. Cadavrul lui Coligny a fost atârnat de picioare de spânzurătoarea din Montfauçon, unde întregul Paris s-a dus să-l vadă. A circulat şi o poveste - neadevărată - potrivit căreia capul amiralului i-a fost trimis papei, în semn de omagiu.

 

Socotindu-se pierduţi fără scăpare, cei care au fost atacaţi mai apoi, în loc să iasă la ferestre pentru a-i trezi pe tovarăşii adăpostiţi în casele apropiate, s-au gândit poate că tăcerea sau umbra i-ar putea scăpa mai bine de pumnalele duşmanilor. În loc să se strângă laolaltă pentru a încerca o rezistenţă disperată, fiecare a încercat să scape pe socoteala sa. E sigur că hughenoţii nu au ştiut să folosească faptul că se aflau concentraţi, cei mai mulţi, pe aceeaşi stradă.

 

Ducele de Guise a dat ultimele instrucţiuni ofiţerilor săi care conduceau trupele. Fiecare grup a primit sarcina de a asedia o casă. Ordinele au fost precise: să lovească şi să ucidă, fără milă sau cruţare pentru nimeni. În câteva minute toate casele locuite de hughenoţi au fost înconjurate. Grupele au fost înzestrate cu bârne mari de lemn şi cu drugi de fier pentru a forţa porţile. În timp ce porţile au fost sparte, scoase din ţâţâni şi doborâte, mii de urlete repetau: „Ucide, ucide!” În curând, toată strada a devenit un iad de glasuri, de strigăte, de plânsete. Uriaşul măcel a început. Ducele de Guise, cu locotenenţii săi şi garda sa personală străbătea strada în sus şi în jos, urmărind scenele îngrozitoare.

 

Luptele au fost puţine. Chiar oamenii de arme hughenoţi, care aveau spada alături, nu s-au gândit - cu rare excepţii - s-o folosească. Au fost dezarmaţi de surprindere, de numărul agresorilor, iar spaima femeilor şi a copiilor i-a făcut incapabili de orice gest bărbătesc de apărare. Ca urmare, nu a existat o luptă, ci o vânătoare sângeroasă din colţ în colţ, din odaie în odaie, de-a lungul acoperişurilor şi pe coridoare.

După măcel, cadavrele au fost aruncate în stradă. Caravane speciale de oameni, cu căruţe şi litiere, s-au apucat să cureţe locul de cadavre. Îngrămădite, unul peste altul, acestea au fost duse şi aruncate în Sena. Masacrul din strada Béthizy a făcut mai mult de o mie de victime. Agresorii au înregistrat doar câţiva morţi şi câţiva răniţi.

După o furtună de o violenţă extraordinară, care a ţinut două ore, masacrul a fost reluat în tot oraşul. De data aceasta, mulţimea a fost cea care a dat frâu liber mâniei sale. Execuţia a fost începută de trupele regale pentru a da măcelului un caracter de legalitate şi de dreptate. Grupurile, cu ofiţerul în frunte, care avea lista cu persoanele ce trebuiau eliminate, mergeau din casă în casă şi-i ucideau pe toţi cei dovediţi sau chiar doar bănuiţi de erezie, fără nici o excepţie.

 

Poporul a avut la început o purtare destul de rezervată. Îi urma pe soldaţi, îi îndemna, îi aplauda, dar se abţinea de la a săvârşi silnicii, mărginindu-se ca, după ce ucigaşii şi-au făcut treaba, să jefuiască locuinţele. În curând soldaţii au avut puţin de făcut. Sălbaticii oameni din popor ai Parisului, împărţiţi în companii uşoare, comandate de nişte brute care te îngrozau privindu-i, au intrat în acţiune şi o dată cu ei acea fiară anonimă, cu mii şi mii de capete, care e pleava când e dezlănţuită şi lăsată în voia instinctelor sale brutale.

Toţi oamenii aceia, beţi de fanatism şi de ură, se aruncară în măcel cu o furie de nestăpânit. Soldaţii au fost nevoiţi să cedeze pasul.

Aproape două sute de gentilomi hughenoţi s-au aflat la lucru în timpul acelei nopţi. Cei care dormeau au fost ucişi în zori, în paturile lor, de către străjile palatului. Ceilalţi, chemaţi unul câte unul, au fost introduşi într-un strâmt pasaj întunecat, unde erau aşteptaţi de suliţele halebardierilor.
Henric de Navarra a scăpat cu viaţă renegându-şi religia şi trecând la catolicism. Noaptea Sfântului Bartolomeu s-a încheiat cu moartea a trei mii de hughenoţi.