O căsătorie şi un masacru (I)

În dimineaţa zilei de 18 august 1572, cardinalul de Bourbon, printr-o formulă specială, asupra căreia s-au înţeles părţile, l-a unit în căsătorie pe hughenotul Henric de Navarra cu catolica Margareta de Valois, sora regelui Franţei.

 

 

Aşteptarea poporului din Paris pentru ceremonia nunţii a fost înfrigurată. Obişnuit de secole să ia parte la faptele cele mai însemnate, vesele sau triste, din viaţa familiei regale, era cu deosebire atras când era vorba de căsătorii. Femeile erau lacome de astfel de ceremonii, văzându-se pline de farmec. Pentru a ocupa un loc cât mai bun, multe parizience s-au dus încă din timpul nopţii să se înşire de-a lungul drumului pe care trebuia să-l urmeze cortegiul nupţial.

 

Bărbaţii se frământau între respectul şi dragostea care-i lega de dinastia domnitoare cu scrupulele jignite ale unor catolici zeloşi. Reforma religioasă nu a reuşit niciodată să câştige sufletul Parisului, care a rămas neclintit legat de credinţa strămoşilor. Cea mai puternică redută a catolicismului în Franţa a fost în sufletul locuitorilor capitalei şi hughenoţii ştiau foarte bine acest lucru. Tocmai de aceea, hughenoţii au propus ca nunta să se desfăşoare la Blois sau într-un alt castel din afara Parisului. Se spune că, în momentul în care regina mamă a anunţat că nunta se va ţine la Paris, Coligny ar fi exclamat: „Doamnă, veţi face să fim ucişi cu toţii!”

 

Nunta a avut loc la 18 august 1572. Cronicarii vremii nu au trecut cu vederea nici cele mai mici, dar strălucitoare, amănunte ale cununiei. Chiar şi mireasa, în memoriiile sale, a descris pe larg cununia. Evenimentul care are atâta însemnătate în viaţa unei femei n-a înflăcărat-o, nici n-a emoţionat-o, dar a păstrat în amintire pompa exterioară, desfăşurată cu neobişnuită măreţie cu prilejul căsătoriei sale cu regele Navarrei. „Cununia noastră s-a făcut cu un triumf şi o măreţie nemaivăzută la nici o altă femeie de rangul meu”, spunea regina.

 

Regele Navarrei şi suita sa au îmbrăcat haine bogate şi frumoase şi toată Curtea era măreţ împodobită. Margareta purta o dolă de hermină, strălucind toată de pietrele preţioase ale Coroanei şi cu o mare mantie albastru-violet, cu patru trene, presărată cu crini de aur, purtată de trei principese.

Estrada înălţată, după obiceiul cununiei fiicelor Franţei, la episcopatul Notre Dame, era cu totul acoperită şi împodobită cu postavuri de aur. Poporul Parisului s-a îngrămădit să privească trecerea cortegiului nupţial şi al Curţii regale. Slujba religioasă a fost ţinută de cardinalul de Bourbon.

 

În dimineaţa zilei de 18 august 1572, zi stabilită pentru ceremonie, Henric de Navarra, însoţit de fraţii regelui, ducele de Anjou şi ducele d’Alençon, de prinţul Henric de Condé şi de fratele acestuia, de ducii de Montpensier, de Guise şi de Nemours, de mareşalii Franţei Montmorency, Damville, Cossé şi Tavannes, de amiralul Gasper de Coligny, de contele de La Rochefoucauld şi de o mulţime de gentilomi hughenoţi şi catolici,   s-a dus să-şi ia mireasa de la episcopatul oraşului, unde aceasta îl aştepta, căci petrecuse noaptea acolo împreună cu mama sa, cu regele Carol al IX-lea, cu toate rudele şi cu membrii Curţii regale.

 

Pentru ceremonie, regele Franţei şi cel al Navarrei, ducele de Anjou, ducele d’Alençon şi prinţul de sânge Condé purtau o haină de mătase galbenă, brodată cu argint şi împodobită cu pietre preţioase. Seniorii catolicii se împodobiseră luxos, potrivit solemnităţii, folosind toate mijloacele garderobei lor. Un contrast ciudat cu măreţia cam teatrală a catolicilor o făceau veştmintele simple şi severe a majorităţii hughenoţilor; închişi în haine întunecate, fără podoabe, cu tăietură şi înfăţişare de haine făcute în casă, străşnicia lor morală ieşea la iveală şi în înfăţişarea exterioară.

Margareta, ţinută de mână de fratele ei, era urmată de regina mamă, regina domnitoare, ducesa de Lorena, cu toate principesele, doamnele şi domnişoarele Curţii îmbrăcate în brocart de aur şi de argint.

Cortegiul, precedat de o sută de gentilomi cu spada în mână, a pornit printr-un coridor de lemn, suspendat în mijlocul străzii, care unea episcopatul cu catedrala. Ajuns acolo, pe o estradă înălţată în faţa portalului, cardinalul de Bourbon, printr-o formulă specială, asupra căreia s-au înţeles părţile, i-a unit în căsătorie pe Henric de Navarra cu Margareta de Valois.

După îndeplinirea ritului, cortegiul a intrat în catedrală, dar în faţa altarului s-a despărţit în două coloane. Mirele, urmat de hughenoţii lui, a ieşit din catedrală, nevoind să asiste la slujbă, după cum îi cereau convingerile sale religioase. Margareta, cu toată Curtea şi seniorii catolici, au rămas să o asculte.

 

Poporul nu ştia de lungile certuri cu caracter religios pentru stabilirea grelelor modalităţi ale căsătoriei mixte. Totuşi, ceva se aflase dincolo de pereţii Luvrului şi de luni de zile se vorbea foarte mult, prin toate fundăturile şi mahalalele Parisului, despre această căsătorie.

 

Fără îndoială, regele hotărâse s-o dea de soţie pe Margareta lui Henric de Navarra pentru a-l putea readuce mai uşor în sânul adevăratei credinţe, slăbind astfel partidul hughenoţilor. Oamenii din popor puneau în capul suveranului felul lor drept de a judeca: ar fi primit ei ca o fiică sau o soră de a lor să se mărite cu un eretic, fără ca acesta să fi renunţat la falsa lui credinţă? Nu, desigur că nu! Deci, nici regele Carol al IX-lea nu se putea să fi săvârşit o asemenea enormitate. Nu lipseau cei bine informaţi, care vedeau lucrurile cu totul altfel şi mult mai aproape de adevăr.

Se ştia că papa refuzase cu încăpăţânare să dea dispensă; cei mai naivi credeau că refuzul depindea doar de înrudirea mirilor; dar, cei care ştiau multe afirmau că mai mult cântărise în hotărârea pontifului cazul de conştiinţă. Ba chiar, după ei, refuzul Romei era o dovadă vădită de încăpăţânare a mirelui de a rămâne calvin. Până la urmă, poporul spera că această ceartă se va sfârşi aşa cum dorea el.

 

Felul în care avea să se desfăşoare ceremonia nupţială era limpezirea decisivă a multor întrebări care se aflau pe buzele tuturora, de aceea aşteptarea şi curiozitatea erau nespus de mari. Apariţia seniorilor hughenoţi în costumele acelea palide şi închise, care aduceau o notă de severitate exagerată, aproape de tristeţe, în strălucirea cortegiului, trezi numaidecât o impresie nefavorabilă în publicul îngrămădit în faţa episcopatului. Cei care înţesau piaţa catedralei au avut o surpriză şi mai neplăcută când l-au văzut pe cardinalul de Bourbon, luând mâinile mirilor şi unindu-le în legătura de nedesfăcut în pragul bisericii.

Un lucru asemănător nu mai fusese văzut niciodată. Aşadar, regele Navarrei nu voise să se cunune în biserică. În momentul în care cuplul a intrat în catedrală, un murmur de aprobare s-a ridicat din nenumărata mulţime de parizieni. Semănătorii de scandaluri, flecarii, atotştiutorii erau dezminţiţi de fapte şi făcuţi de ruşine: pesimiştii, hipercriticii şi veşnicii nemulţumiţi puteau să se ducă să se ascundă; Henric de Bourbon reintra în marea comunitate a credincioşilor catolici.

Bucuria imensă prilejuită de intrarea regelui Navarrei în Notre-Dame alături de mireasa sa era zugrăvită pe toate feţele şi ochii umeziţi de lacrimi le dădeau o neobişnuită însufleţire de mare veselie. Iluzia a ţinut însă puţin, poate două sau trei minute. Henric de Navarra, în strălucitorul său veştmânt galben de ceremonie, s-a ivit iar în portalul catedralei, în mijlocul fruntaşilor partidului său, îmbrăcaţi în negru. Părea un canar ciudat în mijlocul unui stol de corbi. Privirile au devenit din nou duşmănoase şi ameninţătoare.

Mirele nu a mai putut îndura focul nemilos al privirilor şi, însoţit de doi sau trei dintre ai săi, a început să se plimbe în sus şi în jos prin faţa catedralei, aşteptând sfârşitul slujbei. Preotul, parcă înadins, a slujit cu încetineală studiată, dându-şi seama de situaţia neplăcută în care se aflau cei care aşteptau afară.

Respectul adânc pe care l-a păstrat poporul faţă de instituţiile seculare care-l conduceau şi pentru cei care le întruchipau au împiedicat zgomotul acela de mare îndepărtată să izbucnească într-o făţişă manifestare duşmănoasă. Două şiruri de halebardieri asigurau cu lăncile lor păstrarea liniştii şi ordinii în piaţă şi în jurul catedralei.

 

Chinul lui Henric de Navarra a luat sfârşit în momentul în care un gentilom catolic s-a apropiat de el şi i-a spus că slujba a luat sfârşit. În acel moment, Bearnezul a intrat din nou în catedrală, pentru a o lua pe mireasă, galbenă şi răvăşită, mai mult de ciudă decât de emoţie. La ieşirea din catedrală, poporul i-a aclamat pe mireasă şi pe rege, dar n-au lipsit glasurile răzvrătite care au aruncat blesteme asupra „ereticilor şi câinilor de hughenoţi”, care şi-au vândut sufletul diavolului şi au avut neruşinarea de a pângări Notre-Dame şi a batjocori religia catolică sub ochii parizienilor.

 

Maeştrii de ceremonie au fost foarte ocupaţi să refacă cortegiul care, străbătând estrada, s-a întors la episcopat, locul unde s-a desfăşurat ospăţul de nuntă. Poporul a văzut trecând iarăşi pe coridorul atârnat printre covoare, pânze şi steaguri, lunga înşiruire a perechilor suveranilor, principilor şi curtenilor, ca într-o privelişte de basm.

Femeile din popor aveau să găsească subiecte de discuţie pentru câteva săptămâni din neobişnuitul spectacol; gesturile, privirile, anumite cuvinte prinse în zbor, culorile şi calităţile stofelor, varietatea nuanţelor şi tăietura rochiilor, nimic nu putea scăpa cercetării lor amănunţite. Dar bărbaţii, care se interesau prea puţin de toate lucrurile acelea, s-au întors acasă şi la treburile lor, întunecaţi la faţă şi gânditori.

 

Neruşinata paradă a ereticilor în inima Parisului catolic trecea în ochii lor drept o provocare prea gravă pentru a fi lăsată să treacă, fără a fi luată în seamă. Cum să îngăduie nesimţirea unei ceremonii nupţiale celebrată în felul acela de oameni fără teamă de Dumnezeu, atitudinea sfidătoare a regelui Navarrei, plimbându-se în jurul catedralei, în timp ce-şi aştepta mireasa rămasă în templu să asculte slujba?

 

Sufletul parizienilor, adânc jigniţi în evlavia lor, nu mai lua parte la veselia curţii pentru eveniment; el simţea în chip nelămurit că o priincioasă furtună de ură şi de sânge era pe cale să se dezlănţuie. Nori negri, încărcaţi de ameninţări, se iveau la orizont. Masacrul hughenoţilor plutea în aer.