O carte pentru suflet

* Gheorghe Petreus are 42 de ani, din care 30 i-a petrecut la pat, bolnav de o afectiune incurabila. Nu se poate misca, dar are spiritul liber. A scris o carte cu un deget. De fapt, cu o sarma infasurata pe deget. Un suflet mare, un om cu credinta in Dumnezeu. Un exemplu… La varsta de 12 ani, Gheorghe Petreus a fost lovit de o grea boala. O forma de reumatism ce nu se vindeca. Nu s-a mai putut misca. Nu putea sta decat intins pe pat. A crezut ca este sfarsitul. A cazut intr-o depresie si multa vreme nu a putut face nimic. Viata pentru copilul de 12 ani s-a oprit. Au trecut 30 de ani si Petreus vrea sa arate ca se poate. A scris o carte despre suferinta, despre nepasarea semenilor, despre boala lui, despre credinta in Dumnezeu. In Botiza este cunoscut, peste Deal este cunoscut, dar totul se opreste la limita Maramuresului istoric. Acest om a stat zeci de ani cu speranta in suflet, a trecut peste necazuri, i-a pierdut pe cei dragi, dar nu a dezarmat. Un prieten de suflet, preotul din comuna, l-a ajutat sa treaca peste gandurile negre si sa creada ca si cei care traiesc intr-un carucior au sansa lor. Pe filiera consilierului judetean Viorel Pana pana la Episcopia Ortodoxa a Maramuresului si Satmarului, povestea lui Petreus a ajuns publica. Cartea lui a fost citita si a impresionat. A fost organizata o lansare in Botiza, un eveniment editorial, la care au participat Mircea Man, consilieri judeteni, Theodor Ardelean, preoti, prieteni de-ai autorului. Sublimul suferintei este titlul unei carti in care durerea striga, dar in acelasi timp se transforma in speranta, cu ajutorul credintei. Am vorbit cu Gheorghe Petreus multe minute. Are o voce, cumva aspra. Durerea si suferinta, anii petrecuti in Spitale si-au pus amprenta asupra celui care sta pe un pat imobilizat si poate folosi un deget pentru a tasta pe un laptop. Veti citit marturisiri care te infioara, te pun pe ganduri, te impresioneaza. „De 32 de ani sunt bolnav, de 31 de ani stau doar pe spate. Nu pot sa imi misc mainile decat foarte greu din incheieturi. Nu pot sa mananc, nu pot face nimic. La 12 ani s-a prabusit totul peste mine. Boala m-a facut sa cred ca viata mea s-a terminat. Am avut si probleme grave. Nu stiam ce se intampla si ce ma asteapta. In toata aceasta greutate am citit Biblia. Parintele din comuna, care si acum este aici, m-a indrumat. Atunci, in primii ani ai bolii eu am vrut sa ma omor. Eram atat de disperat, ca nu stiam ce sa fac. Eram o epava. Ce poate face o epava? Privind in urma pot spune ca am judecat gresit. Am citit Biblia si am devenit alt om. Am inceput sa lupt, sa cred. In sfarsit am intrevazut speranta ca pot face si eu ceva. Am inceput sa lupt. O mare provocare pentru mine, dar credinta m-a ajutat. Totul este trecator, dar ce ramane este sufletul omului. Trecand de acest prag psihic, am vazut oamenii din jur altfel. Daca inainte credeam ca toti ma privesc ca pe un ciudat, am invatat ca sufletul si credinta pot face minuni. Am inceput sa ies, sa umblu cu prietenii mei, sa fac si eu tot ce face un om sanatos, ma refer evident la legaturile cu oamenii”, ne-a povestit Petreus. Asa a petrecut multi ani, in pat si in caruciorul care l-a dus peste tot pe unde a dorit sa ajunga. Alaturi de el a fost mama lui. Petreus vorbeste cu evlavie de mama. Plange in suflet cand isi aminteste ca in urma cu sase ani, mama lui s-a dus in Ceruri. A ramas singur. El si Credinta. „A fost o mare lovitura pentru mine disparitia mamei. Am cazut in noroiul deznadejdii. Am crezut ca nu ma voi mai ridica. Din nou credinta a fost cea care m-a salvat. A trebuit sa merg inainte. Sa fac ce mi-am dorit, ce am sperat”, a spus Petreus. In acea perioada s-a imbolnavit grav. A avut o pneumonie severa, o infectie grava la rinichi si alte probleme de sanatate pe langa cele de zeci de ani. Nimeni nu stie cum a trecut peste ele. Petreus spune ca dorinta de a le explica oamenilor ca poti face multe si daca esti imobilizat la pat l-a tinut in viata. El si Biblia, un tot unitar din care Petreus a demonstrat ca are dreptate. Cu ajutorul pretenilor, a unor oameni adevarati a reusit sa isi cumpere un televizor, un laptop si sa traiasca. Urmarea emisiunile de la televizor cu maturitatea celui care a suferit foarte mult. A fost uimit de lucrurile marunte in care se risipesc cei sanatosi. A inceput sa citeasca cu sete. A facut scoala pana intr-a VI-a. A fost un autodidact. Cand vorbeste nu iti dai seama ca are doar sase clase. A ascultat si emisiuni radio locale. Erau materiale radiofonice despre problemele tinerilor. S-a imprietenit cu o tanara din Moisei care avea probleme, care se afla pe o margine a existentei sale. A salvat-o cu discutiile, cu sfaturile si invatamintele pe care i le-a transmis. Fata nu stia ca este la pat, ca nu se misca, ca el traieste un cosmar de zeci de ani. Cand a aflat a dorit sa il cunoasca, parintii fetei, de asemenea. Pentru ei a fost un soc sa il gaseasca la pat, chinuindu-se sa scrie cu un deget. Dar Petreus transmite liniste sufleteasca. Atunci cand incepe sa vorbeasca de credinta sa, de Dumnezeu, de Biblie, cand spune pasaje intregi din Cartea Sfanta nu poti ramane indiferent. Si prietenii i-au sugerat sa scrie o carete in care isi poate pune sufletul la vederea tuturora. Petreus a inteles ca multi ar putea sa ii urmeze exemplu. Sensibil la durere, la suferinta, el care a trecut prin grozaviile unei viati frante, dar nu rapuse, a decis sa scrie cartea lui. „Sublimul suferintei” este cartea vietii lui Petreus. O carte scrisa cu un deget de care a fost legata o sarma. Ne-a explica zece minute cum a gandit acest „instrument” de scris. Ce fel de sarma a folosit, nu foarte tare, dar nici moale. Cum a incercat sa scrie. Ce greu a fost, dar ce bucurie este. El si credinta au mai invins o data boala. „Am un laptop si pot misca din incheietura mainii, un pic mana si degetul. Am infasurat o sarma mai moale, dar nici foarte moale, iar la capat am indoit-o ca sa pot lovi tastele. A fost greu la inceput, dar m-am obisnuit si am reusit sa termin cartea. Am avut nevoie de patru luni. Este viata mea, sunt gandurile mele, este credinta mea pusa intre copertile unei carti”, ne-a spus Petreus. La lansarea cartii s-a vorbit despre greutatile acestui maramuresean ce a servit tuturora o lectie de viata. Din pacate, acum au vazut si cei care pot decide cat de greu o duce. S-au facut demersurile legale de a primi o pensie de handicap. Probabil vor urma si alte forme de ajutor. Petreus le multumeste tuturora. El, preotul, medicul, prietenii lui apropiati, cei care il ajuta in permanenta sunt mandri de cartea care a aparut. „A fost o mare lovitura pentru mine disparitia mamei. Am cazut in noroiul deznadejdii. Am crezut ca nu ma voi mai ridica. Din nou credinta a fost cea care m-a salvat. A trebuit sa merg inainte. Sa fac ce mi-am dorit, ce am sperat”. „Din pacate, eu pe atunci eram slab sub povara greutatilor, slab si foarte disperat. Dar cum DUMNEZEU are mereu grija de noi, cu ale Sale lucrari, pe care noi nu le cunoastem, tot asa a avut grija si de mine si de sufletul meu. De trei ori am incercat sa-mi iau viata si tot de atatea ori n-am reusit, de fiecare data am scapat ca prin urechile acului. Acuma stiu ca este un pacat mare sa-ti iei viata, e un pacat strigator la cer” - Sublima Suferinta Parintele Isidor „Desigur, eu nu-i spuneam framantarile mele, dar ma durea foarte mult faptul ca uneori nu-l intelegeam, nu intelegeam sensul cuvintelor sale si nici semnificatia lor. Totusi, chiar si cu ezitarile mele, parintele Berbecaru Isidor a fost un mare sprijin pentru mine, atat moral si spiritual, cat si din alt punct de vedere. De-a lungul anilor, a fost mereu alaturi de mine si m-a sprijinit foarte mult si pentru toate acestea, ii raman vesnic recunoscator”. Fragmente din „Sublimul Suferintei” „Profesorul de gimnastica recuperatorie care se ocupa de mine mereu imi spunea ca dupa terminarea tratamentului o sa ma fac bine si ca boala o sa dispara. Intr-o zi, cam la o saptamana de cand eram acolo, am simtit o durere care incet, incet imi cuprindea tot corpul, practic toate incheieturile au inceput din nou sa ma doara, de parca tot corpul imi era cuprins de foc, asa de rau ma dureau toate. Fiecare miscare era un chin pentru mine, parea un joc dureros al trupului meu: cand stateam in pat si nu miscam, nu ma durea asa tare, dar cand insa incercam sa-mi misc o mana sau un picior, simteam o durere puternica in incheieturi, pur si simplu simteam oasele cum se freaca intre ele, chiar se auzea un sunet ciudat, de parca era o orga intr-o biserica uitata de Dumnezeu si de oameni. Speriat si ingrozit de starea mea, am trimis repede dupa doctor. Era o doamna doctor, bineinteles a venit foarte repede, impreuna cu alte cadre medicale. Dupa un control amanuntit a spus sa inceteze toate tratamentele pe care le faceam, iar cu baile s-a terminat atunci de tot. Eram foarte derutat, nu stiam ce se intampla cu mine, nu mai intelegeam nimic...cum eu, care credeam ca o sa ma fac bine, acum ma simt mai rau, iar cu tratamentul pe care il faceam in fiecare zi, gata, totul s-a terminat. Nimeni nu-mi spunea nimic, sau poate ca nu doreau sa-mi spuna ce anume se intampla cu mine. Toate cadrele medicale erau parca mai tacute, intr-o tacere apasatoare si prevestitoare de rau, mi se parea ciudat sa vad in jurul meu mai multa tristete, vecina cu renuntarea, simteam eu ca se intamplase ceva sau urma sa se intample. Pana si fratele meu era parca mai tacut. Deja nu mai puteam iesi asa de des la plimbare, ma simteam tot mai rau, aveam niste dureri foarte mari si ma miscam tot mai greu. In cele doua saptamani cat mi-a mai ramas de stat in locul unde am venit sa-mi gasesc vindecarea si libertatea, n-am mai facut nimic, luam doar calmante pentru durere, despre bai, asa cum ma prevenise doamna doctor, nici vorba, toate s-au risipit. A venit si ziua cand a trebuit sa mergem acasa, a venit tata dupa mine, a platit un om de la noi sa vina cu masina dupa mine deoarece nu mai puteam merge pe picioare, iar cu mainile ma descurcam tot mai greu, parasindu-ma si ele din ascultare”(…) „Doamne, cat de greu mi-a fost si cat de multe am avut de suferit, cum stateam numai pe spate, a inceput sa ma doara spatele si pe alocuri mi-au aparut pete rosii ce ma anuntau ca patimirea nu m-a parasit. Uneori atat de tarea ma durea, incat aveam impresia ca stau culcat pe jar de foc, saraca mama, avea mare grija de mine, mereu era langa mine si orice mi-ar fi dat numai sa nu sufar si sa nu ma chinuiesc, m-ar fi smuls din ghearele acestei nedreptati. Vedeam lucru acesta, suferea poate mai mult ca mine, o surprindeam uneori cum plange si cum incerca din toate puterile sa ascunda lucru acesta fata de mine. Imi era tare greu s-o vad suferind alaturi de mine, dar ea mereu ma incuraja si imi dadea sperante. Asa cum am mai spus, eu nu mai puteam manca cu mana mea, mama imi dadea sa mananc, o mai ajutau si ceilalti frati, dar mama zi si noapte era alaturi de mine. Cum nu prea aveam ce face, am inceput sa citesc, citeam tot ce prindeam, trecea si timpul mai usor si aveam o ocupatie, nu ma nici gandeam atat de mult la mine si la situatia mea” (…) „Imi era tare frica si nu doream sa ma sting. Dupa catva timp, am aflat ca doamna doctor le-a spus a lor mei ca doar o minune o sa ma scape de la moarte, totusi pana dimineata totul s-a sfarsit pentru mine, era seara in jur de ora 7. Dupa plecarea preotului, am simtit o mare oboseala in tot trupul meu ostenit, nu doream altceva decat sa adorm, ceea ce s-a si intamplat. Niciodata nu-mi voi putea explica ceea ce a urmat dupa aceea. Imi amintesc doar ca am inchis ochii si am ramas singur in camera, incercam sa adorm, dar nu puteam, auzeam in jurul meu tot felul de zgomote ciudate. La un moment dat am simtit ca cineva ma ia de o mana, cand am deschis ochii, am vazut langa patul meu un om imbracat in alb care mi-a spus: „Vino cu mine!”. Dintr-o data am simtit ca o parte din mine pleaca undeva, mi-am revazut aproape instantaneu copilaria si locurile pe unde umblam cand eram copil. Ciudat era faptul ca se facea ca umblu pe picioarele mele, strigam de bucurie si incercam sa le spun celor pe care ii intalneam ca sunt sanatos si ca pot sa merg iarasi pe picioarele mele. Doar ca nimeni din jur nu raspundea bucuriei mele, era o multime de oameni in jurul meu, dar toti erau tacuti. La un moment dat, m-am trezit pe un camp frumos cu iarba si cu o multime de flori, era soare si era tare frumos acolo”. Nicolae TEREMTUS teremtus@gazetademaramures.ro