O altfel de istorie a oraşului Baia Mare. Clădiri și edificii cu poveste Piața Centrală, astăzi Piața Libertății

 Piața Centrală (Circulus fori), parte componentă a centrului istoric, a prins contur în perioada goticului târziu, respectiv în intervalul de timp cuprins între secolele XIV-XVI. Evoluția acestei piețe pe un parcurs de aproape 700 de ani coincide cu istoria evenimențială și cu evoluția societății, respectiv a comunității băimărene în acest interval de timp. Oraşul Baia Mare, încă din prima jumătate a secolului al XIV-lea, a beneficiat de libertăți şi privilegii care i-au conferit statutul special de oraș liber regal, statut păstrat până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Atestat documentar în anul 1329 sub numele de civitas Rivulus Dominarum, orașul a devenit repede un important centru economic ai cărui locuitori nu numai că asigurau cele necesare traiului zilnic și achitării obligațiilor feudale, ci produceau și un plusprodus considerabil care era destinat schimbului comercial. În acest context, este foarte important să amintim documentul privilegial emis în anul 1347 de cancelaria regelui Ludovic I al Ungariei (1342-1382), act cu un conținut complex, care cuprinde, printre alte multe drepturi acordate orașului Baia Mare, și libertatea de a ține „un iarmaroc şi târg, adică un târg de an care să înceapă duminica dinaintea sărbătorii fericitului Gall mărturisitorul (16 octombrie n.n.) şi să ţină fără contenire cincisprezece zile”. Baia Mare a fost primul oraș din Transilvania care a primit acest drept (înaintea Bistriţei, Braşovului şi Sibiului, oraşe care au obţinut acest drept după anul 1350), fapt care demonstrează statutul special al orașului minier liber regal la mijlocul secolului al XIV-lea.

Un element distinct de civilizație urbană, încadrat în segmentul de istorie privitor la drepturi și privilegii, este amintit în diploma emisă la 7 mai 1472 de cancelaria regelui Ungariei, Matia Corvin (1458-1490), prin care orașul Baia Mare primea dreptul de a percepe comercianților vamă pentru căruțele cu mărfuri ce intrau la târgul săptămânal care se desfășura în aceeași piață centrală. Taxa percepută echivala cu un anumit procent din valoarea mărfurilor și a fost diferită de la o perioadă la alta. Important este faptul că, prin acel privilegiu, conducerea orașului avea dreptul de a folosi veniturile astfel dobândite la pavarea și curățarea străzilor, respectiv pavarea cu pietre de râu a pieței.

Pavarea și curățarea străzilor din vama percepută, într-o vreme în care acest lucru era o raritate, ne demonstrează faptul că orașul Baia Mare era în pas cu civilizația urbană a vremii. Viața cotidiană a locuitorilor se desfășura în incinta fortificată (intra muros) mai mult sau mai puțin vulnerabilă în fața pericolului extern. Faptul că, după anul 1469, vechiul sistem de apărare a fost înlocuit cu ziduri puternice din piatră a oferit locuitorilor orașului o mai mare siguranță în fața primejdiilor din afară. Important centru meșteșugăresc în Evul Mediu, Baia Mare a fost şi unul dintre cele mai căutate centre comerciale din nordul Transilvaniei.

Principii şi regii cărora le-a aparținut în timp orașul au acordat acestuia multe privilegii, reînnoite periodic, ale căror beneficii s-au răsfrânt parțial şi asupra vieții de zi cu zi, conturând o relativă şi oscilantă prosperitate regăsită și în structura edilitară a orașului. Piața centrală (azi Piaţa Libertăţii) are forma unui dreptunghi cu dimensiunile 150/74 m, configurație pe care o păstrează, cu mici excepții, de sute de ani. Edificiile care mărginesc patrulaterul pieței, cu inerentele schimbări survenite în timp, sunt mărturii de necontestat ale trecutului istoric al orașului Baia Mare, ridicate de membrii comunității băimărene în diferite momente ale vieții lor cotidiene legate de nevoile economice, sociale, spirituale, culturale sau militare. O parte din aceste edificii a fost cuprinsă în Lista Monumentelor Istorice (LMI) din anul 1955, în vreme ce o altă parte a fost cuprinsă în lista propunerilor din anii 1962-1963.

Despre cum arăta Baia Mare (Rivulus Dominarum) în Evul Mediu, avem informații documentare de abia din jurul anilor 1600. În conformitate cu acestea, orașul a fost împărțit mai întâi în cinci sectoare (1604), ulterior (1643), în patru sectoare cu câte 4-5 străzi fiecare. În incinta pieței centrale locuiau, spre exemplu în anul 1643, 70 de contribuabili (capi de familie). În jurul anilor 1750, structura edilitară a orașului, în mare, cuprindea: 555 de case, din care doar 48 erau din piatră sau cărămidă; dintre acestea, 30 erau amplasate în piața centrală, celelalte 18 fiind așezate pe străzile adiacente. Edificiile trainice din piatră sau cărămidă erau fie sedii de instituții (Sediul magistratului/ Curie civitatis, Casa fiscului, Sediul Ordinului Minoriților, Casa Provizoratului etc.), fie proprietatea unor membri bogați ai comunității. În secolul al XVIII-lea, multe din aceste case au aparținut unor funcționari ai Monetăriei. Așa cum am amintit mai sus, cele mai multe dintre case erau construite din lemn și erau destinate locuitorilor de rând. De altfel, lemnul a fost principalul material de construcție chiar şi în mediul urban, până după anii 1800.

Puține din casele de lemn aveau o fundație mai trainică sau pivnițe, acestea din urmă fiind elemente edilitare care indicau o stare socială ceva mai bună, construcțiile fără fundație fiind clasificate ca și „căsuțe”, ele nefiind prezente în piața centrală, ci doar la periferia orașului și pe domeniile din afara lui. În funcție de categoria din care făceau parte casele, se fixau dările. Acestea reflectau starea materială și socială a populației la un moment dat.

Din punct de vedere arhitectural, stilistic, trebuie să menționăm faptul că edificiile amplasate în Piața Libertății sunt ridicate pe ruinele altora mai vechi. În curți și sub clădiri există fundații și pivnițe ce aparțin vechilor case dispărute. Unele datează din secolul al XVI-lea, altele din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, cu excepția edificiului de pe latura de vest, care aparține sfârșitului secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Fiecare perioadă istorică și-a lăsat amprenta mai mult sau mai puțin vizibilă astăzi.

Astfel, la numărul 14, colț cu strada Dacia, se mai păstrează urmele goticului târziu în clădirea care a aparținut vestitului meșter argintar Balász Otvös (azi, Hotel „Diafan”). Pe de altă parte, clădirile de la numerele 4, 8, 15, 19 sau 20 demonstrează cum elementele decorative ale Renașterii au fost contaminate de elemente precursoare ale Barocului, concretizate prin portaluri, tocuri de uși sau plafoane boltite. De altfel, Barocul se impune tot mai evident și prin elemente ornamentale de tencuială cum ar fi, spre exemplu, la edificiul de pe strada Vasile Lucaciu nr. 2, fostul Han „Vulturul Negru” sau la casele cu numerele 3, 9, 11, 13 din Piața Libertății. De fapt, în această zonă istorică se întâlnesc toate stilurile specifice arhitecturii transilvănene din ultimii 600 de ani, inclusiv influențele contemporane. Important este faptul că elemente edilitare de continuitate, cum ar fi Turnul „Sfântul Ștefan” sau Bastionul Măcelarilor ne aduc aminte în permanență de trecutul istoric al acestui oraș, de tumultul vieții cotidiene de altădată.

Revenind la „ce s-a întâmplat în piață de-a lungul timpului”, principala funcție a pieței centrale sau a pieței mari era găzduirea târgurilor anuale, foarte căutate de negustori și comercianți care veneau, unii de la mari depărtări, pentru a cumpăra, vinde sau tranzita mărfuri din cele mai diferite. Astfel veneau negustori din Grecia, Dalmația, Imperiul Otoman, Polonia și din multe alte țări, deoarece Baia Mare devenise un important şi cunoscut centru economic dar şi un oraş vestit pentru bogățiile sale subterane. Mai mult decât atât, acesta intrase deja în circuitul comercial al Transilvaniei, Moldovei şi al Țării Românești, traficul de mărfuri fiind intens. În zilele de târg, forfota era mare în piață și în jurul ei. Pe lângă negustorii străini, comercianții și meșteșugarii locali își etalau produsele foarte variate și de bună calitate. Nu trebuie să uităm faptul că locuitorii satelor din jur, sate care făceau parte din domeniile orașului, asigurau cele necesare traiului zilnic cu produse ale muncii lor.

În general, socoteala veniturilor şi a cheltuielilor aferente activităților desfășurate în interior şi în domeniile aparținătoare era ținută cu deosebită strictețe de conducerea orașului care urmărea îndeaproape respectarea de către locuitori, dar şi de către oaspeți, a regulilor şi hotărârilor luate, încălcarea acestora fiind aspru pedepsită.

În lipsa documentelor scrise, este greu de descris sau măcar de amintit ce fel evenimente aveau loc în Evul Mediu în piața centrală, în afara târgurilor anuale și săptămânale. Însă, cu siguranță, viața cotidiană a locuitorilor le ducea pașii deseori în această piață care măsura pulsul comunității, cel puțin prin faptul că aici se aflau sediile principalelor instituții care coordonau societatea urbană. Ştim totuși, din actele păstrate până astăzi, că în acest loc erau aplicate pedepsele la care erau condamnați cei care încălcau legile. Orașul avea, din anul 1347, privilegiul de a judeca toate pricinile și neînțelegerile de pe raza localității, prin mijlocirea judelui și a juraților. În piață erau aplicate pedepsele mai ușoare, spre exemplu: înconjurul pieței cu greutăți la picioare sau legarea de stâlpul infamiei. Pedepsele capitale erau aplicate pe Câmpul Rogoz (în partea de sud a Câmpului Tineretului de azi).

Pe măsura trecerii timpului, în acord cu evoluția istorică, viața comunitară în această zonă s-a diversificat, căpătând noi valențe. Astfel, la cumpăna secolelor XVIII-XIX, oraşul Baia Mare a trecut prin importante transformări, care anunţau o nouă etapă în evoluţia sa, corespunzătoare conjuncturii politice și noilor tendinţe de urbanizare şi modernizare. Vechea configurație a orașului medieval, având forma unei inimi ușor alungite, a fost păstrată în mare parte dar, în mod evident, orașul începuse, cu ceva timp înainte, să iasă din tiparele medievale, depășind cu mult vechea centură de apărare a orașului. Configuraţia pieţei centrale a orașului, de formă dreptunghiulară, a cunoscut unele schimbări, concretizate prin intervenţii la clădirile existente sau refacerea celor care au fost afectate de incendiile repetate, dar și prin construirea de noi edificii, barocul impunându-se ca stil definitoriu, așa cum am amintit mai înainte, atât în domeniul laic cât și în cel religios.

Secolul al XIX-lea a accentuat simțitor tendințele de urbanizare şi modernizare ale orașului. Populația a crescut constant, de la 3.744 locuitori în 1820, la 4.250 în anul 1842, respectiv la 9.089 în anul 1896. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea orașul Baia Mare a cunoscut un ritm accentuat de dezvoltare economică, urbanistică şi culturală.

Pătrunderea treptată a noilor elemente capitaliste a determinat schimbări esenţiale în viaţa economică a oraşului. A crescut simţitor numărul meseriaşilor şi al meşteşugarilor, acest lucru fiind în directă corelare cu dezvoltarea şi diversificarea nevoilor cotidiene ale locuitorilor. Pe de altă parte, apar noi elemente de identitate culturală care impun importante transformări și în aspectul şi organizarea urbană. Se formase deja în oraș o intelectualitate, atât românească cât şi maghiară, vădit interesată de creşterea nivelului cultural al membrilor comunității. Evenimente şi obiective culturale desfășurate în incinta pieței și nu numai au adus un plus de bogăție pentru viața cotidiană a locuitorilor orașului care aveau de acum posibilitatea de a-şi petrece timpul liber mult mai eficient şi mai plăcut: plimbări, vizite la muzeu, admirarea unor tablouri expuse în spațiul încă modest din Hotelul „Ştefan” şi chiar participarea la jocuri şi concursuri sportive organizate de primăria oraşului.

Hotelul „Ștefan”, primele decenii ale secolului al XX-lea

Trebuie să menționăm faptul că, în jurul anilor 1900, primăria își avea sediul în edificiul vechiului han al orașului, Hanul „Vulturul Negru” (strada Vasile Lucaciu nr. 2).

În șirul caselor din centrul istoric al oraşului Baia Mare, existente astăzi, sunt case burgheze cu funcțiuni complexe, dar care fac şi referire la unitățile şi morfologia urbană a structurilor vechi. Cercetarea lor (dintre anii 2003-2004) a scos la iveală diferitele concepții arhitecturale şi tehnici de construcție care au fost folosite de-a lungul timpului în orașul Baia Mare. Existau mai multe construcții care comunicau cu vechea monetărie a orașului, deoarece se aflau în imediata vecinătate a unor imobile care făceau parte din aceleași parcele medievale.

Mulțumită unei noi surse documentare, care se alătură la un moment dat celor scrise, şi anume fotografia, avem posibilitatea de a urmări evoluția orașului Baia Mare pe o întindere de timp de peste 200 de ani . Comunitatea băimăreană a fost de timpuriu receptivă la noua invenție astfel că primele fotografii cu aspecte din oraş au fost executate în jurul anilor 1850- 1860.

În primele decenii ale secolului al XX-lea, din punct de vedere stilistic, imobilele suferă transformări în funcție de destinația oferită de noul proprietar sau de funcția publică pe care o dobândesc. Aceste transformări relevă uneori o mentalitate modernă în gândirea urbanistică a vremurilor, proprie comanditarului. Funcția comercială, pe care o aveau cele mai multe dintre clădiri venea cu un suflu modern ulterior, modificările stilistice survenite după anul 1908, făcând referire şi la influențele novatoare ale esteticului în arhitectura de la începutul secolului al XX-lea.

După Primul Război Mondial a început o vizibilă dezvoltare urbanistică. Edilii oraşului au început să construiască în mod sistematic, după un plan. Locul în care odinioară erau târgurile, numit acum Piața Unirii, s-a transformat într-un frumos și atrăgător părculeţ, care foarte curând a devenit un plăcut spațiu pentru relaxare și pentru desfășurarea unor activități culturale dar și politice, în balconul de la etajul Hotelului se țineau discursuri și alocuțiuni cu iz politic local. Străzile oraşului s-au înfrumusețat, iar cele principale au fost pavate și asfaltate, în special trotuarele. În perioada 1919-1930, aproximativ 11 primari, numiți sau aleși, s-au perindat la conducerea orașului. Dintre cei numiți îi amintim pe: dr. Victor Maniu, proprietar din Tăuții-Măgherăuș, dr. Gheorghe Popovici, avocat, dr. Camil Pop, fost șef al Poliției din Baia Mare, Fülep Iuliu, funcționar, dr. Aurel Nistor, avocat sau Alexandru Breban, protopop greco-catolic (ulterior, canonic prepozit al Capitlului catedral al Episcopiei) și deputat. Dintre primarii aleși de către populația orașului Baia Mare îi menționăm pe: dr. Anton Turcu, avocat, Alexiu Pokol, antreprenor în domeniul mineritului și senator, dr. Ioan Bohățiel, dr. Ajtai Nagy-Gavril35. Prin măsurile luate de aceștia şi de membrii consiliului comunal, comunitatea băimăreană a beneficiat de lucrări publice (reparații de străzi, de poduri, consolidarea vechilor edificii, amenajări de parcuri), care au schimbat radical aspectul orașului. Veniturile realizate din activitățile economice au permis continuarea procesului de urbanizare, aceasta însemnând străzi pietruite, apă curentă, canalizare, electricitate, sistematizare urbană și, nu în ultimul rând, curățenie. Spre exemplu, în timpul mandatului primarului Alexiu Pokol (1927-1928) s-au asfaltat trotuarele în piața centrală, pentru ca, în perioada imediat următoare, în anii 1933-1934, piaţa din centrul vechi al orașului, pavată cu pietre de râu, să sufere transformări radicale, în primul rând prin amenajarea unui spațiu verde, ceea ce a însemnat sfârșitul tradiționalului târg care data încă din perioada medievală, spațiu care a rămas în continuare totuși cea mai veche parte a orașului care s-a conservat aproape în totalitate.[7]

În perioada 1930-1940, orașul Baia Mare a beneficiat de statutul privilegiat de stațiune balneoclimatică, aceasta fiind amplasată pe întreg malul drept al râului Săsar. Însă, toți locuitorii orașului trebuiau să respecte o serie întreagă de dispoziții privind igiena publică, dar și a locuințelor particulare. Spre exemplu, locuitorii din zona stațiunii balneoclimatice (îndeosebi din zona centrală unde erau multe puncte de atracție pentru turiști) trebuiau să păstreze curat trotuarul din dreptul imobilului în care locuiau, iar iarna să presare nisip sau rumeguș, să înlăture zăpada și gheața. Pereții caselor dinspre stradă trebuiau să fie păstrați curați și existau o serie de alte obligații stabilite prin regulamente specifice, obligații care s-au răsfrânt și asupra aspectului urban și chiar edilitar.  Nu știm cu exactitate pentru cât timp a mai fost Baia Mare stațiune climatică, un document din 16 iunie 1940 menționând-o ca stațiune de interes local. După Dictatul („Arbitrajul”) de la Viena (30 august 1940), Transilvania de Nord (și, implicit, Baia Mare) a ajuns în cadrele teritoriale ale Ungariei. Nu cunoaștem, în acest moment, dacă Baia Mare a avut, pe parcursul anilor 1940-1944, statut de stațiune locală. Cert este că, după revenirea administrației românești, noul regim comunist, care s-a instaurat treptat, a avut alte priorități în zonă. Ziarul local ,,Colţ de ţară” descria situația dificilă în care se afla orașul în anul 1947 și propunea câteva soluții de remediere a acesteia: ,,orașul nostru ar fi de zeci de ori mai atractiv dacă actualul lac de la arena de patinaj ar fi mărit și adâncit. S-ar putea introduce și un număr de 50-100 de bărci, care ar da ocazie fericită tineretului nostru de a se deda unuia din cele mai complete sporturi, canotajul. Cheltuielile investite ar fi amortizate într-un timp foarte scurt și lacul ar alcătui o sursă de venituri pentru oraș. Primăria, cu ajutorul uzinelor, a cluburilor sportive din localitate și a persoanelor care înțeleg importanța acestui lucru, ar putea face ceva ca încă în vara acestui an, să ne putem bucura de plăcerile unei plimbări pe lacul care oferă perspective atât de frumoase, spre munții falnici care străjuiesc frumusețile regiunei noastre”.

Cât privește păstrarea curățeniei comunitare, același ziar local îndemna locuitorii și autoritățile să instaleze coșuri de gunoi, iar împotriva acelora care nu respectau aceste norme să fie luate măsuri drastice, concluzionând că: ,,orașul va avea un aspect cu totul diferit, atunci când el va începe să fie vizitat în vară de către străini, iar noi vom avea bucuria de a trăi într-un oraș curat”.

După anul 1945, an care marchează începutul epocii comuniste, zona pieței centrale a cunoscut tumultul noii vieți politice cu adunări electorale, demonstrații, adunări populare și mitinguri organizate de partidele politice.

Demonstrație de Ziua Națională a României, 10 mai 1945 Demonstrație a femeilor pentru drepturile și libertățile mamelor și ale copiilor, 1945 Defilare de 1 Mai, 1948 Dezvelirea Monumentului Ostașului Sovietic, fotografie Suba Zoltán, 1952„Obeliscul Eliberării 1944”, altorelief, bronz, autor Gheza Vida.

Creșterea demografică, datorată în primul rând dezvoltării mineritului, a atras după sine o politică de sistematizare urbană corespunzătoare. Orașul s-a extins foarte mult prin lucrări edilitare constând, în principal, din construirea de cartiere de blocuri (locuințe), cămine muncitorești pentru nefamiliști, cinematografe, cu preponderență în perioada 1960-1965. În acest context, orașul a devenit reședința regiunii Baia Mare (1950), numită ulterior Maramureș, iar în anul 1968 a județului Maramureș; în același, an orașul a fost declarat municipiu.

În această perioadă, putem decela mai multe etape în evoluția pieței centrale, în principal în aspectul acesteia. Timp de mai multe decenii, a continuat să fie principalul spațiu din oraș în care aveau loc manifestări populare, culturale și chiar sportive.

Evenimentele din decembrie 1989 au pus capăt regimului comunist şi au deschis o nouă etapă istorică, a democrației și a tranziției la economia de piață. Evoluția urbanistică a fost în acord cu meandrele evolutive ale societății românești, cu plusurile și minusurile inerente. Centrul istoric al orașului de astăzi, vechea piață, cu edificii ridicate, majoritatea în secolul XVIII, pe fundații mult mai vechi, are o istorie în directă corelare cu evenimentele desfășurate în incinta ei. Fiecare casă are o poveste proprie, legată, într-un fel sau altul, de una sau mai multe persoane, de un moment istoric sau de memoria colectivă. După anul 1990, devenise evident faptul că această valoroasă moștenire istorică, în ansamblul ei, necesita ample măsuri de restaurare, de salvare a unor obiective, dar şi de reconfigurare a spațiilor deschise.

Municipalitatea băimăreană a început seria intervențiilor structurale în această zonă a orașului, respectiv în piața care păstra ambientul urban din anii 1950-1980, configurația schimbându-se prin derularea proiectului Centrul de afaceri Millennium III, în perioada 2002-2004. Execuția lucrărilor a început în februarie 2003 (valoarea proiectului fiind de 4,3 milioane de euro) și s-a finalizat la sfârșitul anului 2004. Zona cuprinde un complex arhitectural de patrimoniu declarat monument istoric în ansamblu și peste 20 de construcții medievale, realizate în stil gotic târziu. Lucrările de restaurare, întreprinse de firme specializate și supravegheate îndeaproape de specialiștii Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, au fost demarate odată cu proiectul mai sus amintit. Unul dintre obiectivele acestui proiect a fost restaurarea a trei clădiri-monument istoric din piața centrală, numite convențional M1 (casa Vulturul Negru), M2 (casa nr. 17) și M3 (casa nr. 15). Un alt obiectiv al proiectului, „spectaculos” pentru locuitorii orașului, a fost reamenajarea pieței publice (M4 – Business Plaza), prin închiderea accesului autovehiculelor din direcția estică și realizarea unei zone pietonale. Pe toată perioada desfășurării lucrărilor în acea zonă, specialiștii muzeului au supravegheat și au efectuat sondaje arheologice acolo unde a fost cazul. Materialul arheologic (ceramică, cahle, obiecte din metal, resturi de piele de la pantofi sau sticlărie), încadrat în perioada cuprinsă între secolele XIV-XVIII, face parte acum din patrimoniul muzeului, este în curs de cercetare și, cu siguranță, va contribui semnificativ la aprofundarea informațiilor privind începuturile și evoluția orașului medieval Baia Mare.

Peste câțiva ani, un alt proiect de anvergură a continuat transformarea nucleului vechi al orașului în important element de identitate istorică şi culturală. Proiectul „Reabilitarea şi promovarea identității culturale şi istorice Piața Cetății-Turnul Ştefan”, derulat de Municipiul Baia Mare în perioada 2011-2015, valorifică, într-o manieră deosebit de atractivă, vestigii şi mărturii istorice foarte importante pentru evoluția istorică a comunității băimărene.