Noul drum al Indiilor

La 25 aprilie 1859, la Port Said, Egipt, au inceput lucrarile la Canalul Suez, un canal de apa artificial care urma sa se intinda pe 101 mile, de-a lungul istmului Suez, si sa lege Marea Mediterana de Marea Rosie. Ferdinand de Lesseps, diplomatul francez care a organizat si condus colosalul proiect, a dat prima lovitura de tarnacop, inaugurand lucrarile pe santierul viitorului Canal Suez. Inca din secolul al XV-lea, europenii au propus construirea unui canal de-a lungul istmului Suez, care sa permita navigatia intre Marea Mediterana si Marea Rosie, evitandu-se astfel ocolirea Capului Bunei Sperante. Primele analizari moderne serioase ale unui astfel de proiect au fost facute in timpul ocupatiei franceze a Egiptului, la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Napoleon Bonaparte a examinat personal ramasitele vechiului canal, dar inceputul lucrarilor avea sa aiba loc dupa mai bine de o jumatate de secol. Proiectul lui Lesseps, hotararea lui Said In 1854, Mohamed Said a fost proclamat vicerege al Egiptului (la vremea respectiva Egiptul era posesiune otomana). Un fost diplomat francez in Egipt, Ferdinand de Lesseps, printre altele si fostul profesor de franceza, tir si echitatie al noului vicerege, i-a trimis acestuia o scrisoare de felicitare. In schimb, Lesseps a primit o invitatie calduroasa de a vizita Egiptul. Ajuns la Cairo, Lesseps i-a expus lui Mohamed Said concluziile la care a ajuns dupa ce a studiat diferite proiecte de realizare a canalului. Ele erau intemeiate pe cateva idei simple: unirea Mediteranei cu Marea Rosie printr-un canal navigabil a fost un proiect aflat in atentia tuturor oamenilor de seama care au domnit sau au trecut prin Egipt; canalul putea fi realizat prin strapungerea directa a istmului; concesiunea lucrarilor ce urmau a fi demarate trebuia aprobata de viceregele Egiptului; exploatarea trebuia incredintata unei companii internationale, administrata de reprezentantii tuturor natiunilor care vor fi acordat ajutorul lor financiar acestei actiuni. Cateva zile mai tarziu, Mohamed Said i-a convocat pe consulii generali din Egipt si le-a comunicat solemn hotararea sa de a deschide istmul, incredintand lucrarile unei companii multinationale, companie cu constituirea careia era insarcinat Lesseps. Printr-un firman emis de vicerege, concesiunea era acordata personal lui Lesseps, care primea astfel puterea exclusiva de a constitui si conduce o societate internationala pentru strapungerea si exploatarea unui canal. Beneficiile care urmau sa rezulte din exploatarea canalului trebuiau impartite dupa cum urmeaza: 15 % guvernului egiptean, 10% fondatorilor si 75% actionarilor. Durata concesiunii a fost fixata la 99 de ani incepand de la deschiderea canalului. Reactia “bunului” Albion Pentru a duce la bun sfarsit partida in care a castigat doar preliminariile cele mai usoare, Lesseps a cunoscut cincisprezece ani de munca indarjita, de entuziasme si deceptii, de calatorii, convorbiri politice, consultatii juridice, conferinte si campanii de presa. Nu a fost scutit nici de dificultati tehnice, crize financiare ce aveau sa impinga societatea ce o conducea pana in pragul falimentului, nici de intrigi diplomatice si calomnii. In timp ce Lesseps fonda Compania universala a Suezului, cu un capital de 200 de milioane de franci, englezii caracterizau proiectul ca fiind “impracticabil din punct de vedere fizic”. Satul sa mai astepte aprobarea Sublimei Porti, la 25 aprilie 1859, Leseps a dat prima lovitura de tarnacop, lovitura care a insemnat demararea lucrarilor. Au fost necesari doi ani pentru a construi un canal de 35 km care sa duca apa din Nil in inima istmului, unde lucrau doua sute de mii de muncitori, si trei ani pentru ca apele Mediteranei sa intre in lacul Timsah. Englezii au inteles ca o eticheta franceza pusa peste canal era un lucru mult mai grav decat construrea acestui bulevard acvatic, de care oricum se pregateau sa profite. Parlamentul si presa britanica au inceput deodata sa compatimeasca soarta bietilor felahi egipteni, recrutati pentru a munci pe santierele canalului, si s-au lansat intr-o violenta campanie de protest moral care, de fapt, a dus la desfiintarea muncii obligatorii, masura ce a redus cu doua treimi efectivul lucratorilor. Anglia a putut repurta aceasta victorie care ameninta sa paralizeze lucrarile pentru ca Mohamed Said murise. Inlocuitorul acestuia, nepotul sau, Ismail Pasa, avea o alta atitudine fata de lucrarile lui Lesseps, atitudine pe care a formulat-o astfel: “Nimeni nu e mai mult decat mine un sustinator al canalului, dar vreau ca acest canal sa apartina Egiptului, iar nu Egiptul canalului.” O intamplare cu o verisoara Desfiintarea muncii fortate avea sa-i impuna lui Lesseps metode moderne de lucru, folosirea dragelor, excavatoarelor, masinilor de nivelat si a altor unelte mecanice, dupa cum il va obliga si sa recurga la cei mai mari antreprenori de lucrari publice din Europa. Lucratorii nu mai erau recrutati din Egipt, ci liber angajati din Franta, Italia, Grecia, Spania, Maroc, Algeria, Siria si din orice alt loc al lumii in care se gaseau tamplari, dulgheri, fierari sau muncitori la terasamente, atrasi de o plata buna pe un santier de lunga durata. Lesseps i-a angajat pe Borel (un remarcabil organizator si mare constructor de cai ferate europene) si Lavalley (inventatorul dragelor cu bratul lung). Cei doi ingineri au renuntat la functiile publice pe care le ocupau la momentul respectiv, acceptand provocarea lansata de Lesseps, care putea, in sfarsit, sa se consacre relatiilor publice, problemelor politice si financiare presupuse de proiect. In aprilie 1865, peste 100 de armatori, industriasi si bancheri din toate punctele globului au fost invitati sa viziteze santierele de la Port Said la Suez, unde 50 de drage lucrau zi si noapte, extragand lunar 2 milioane de metri cubi de nisip si de namol, unde circulau trenuri si salande. Abia in 1886, sultanul de la Constantinopol a semnat firmanul care acorda crearii canalului Suez sanctiunea oficiala a guvernului suveran. La acceptarea proiectului a contribuit si interventia energica pe langa sultan a imparatului Napoleon al III-lea al Frantei, casatorit intamplator tocmai cu verisoara lui Ferdinand de Lesseps, Eugenia de Montijo. Canalul a fost inaugurat in mod solemn la 17 noiembrie 1869 de imparateasa Eugenia, in prezenta imparatului Austriei, a printului de Wales, a printului regal de Prusia, a printului Tarilor de Jos, a reprezentantilor a patruzeci de natiuni si a unei imense multimi de invitati, in care se amestecau savanti, artisti, oameni de litere, in timp ce telegraful anunta lumii intregi ca se deschisese un nou drum al Indiilor. Suez, inainte de Suez Prima incercare de a crea o cale navigabila menita sa strabata istmul Suez ii apartine faraonului Necao, care a deschis, pe la inceputul secolului al VI-lea i.Hr., santierul unui canal intre Marea Mediterana si Marea Rosie. Lucrarile initiate de faraonul egiptean au fost reluate de Darius, regele Persiei si, implicit la vremea aceea, a Egiptului. Canalul creat de Darius avea doua tronsoane: unul care lega golful Suet de lacurile Amare si unul care facea legatura intre lacul Timsah si Nil. Ptolemeii au intretinut aceasta cale de legatura dintre continentul african si cel asiatic, iar imparatul roman Octavian Augustus a ordonat repunerea in functiune a celor 150 de kilometri care legau cele doua mari, utilizandu-i cu precadere pentru transporturi militare. Sub dominatia araba, zona Suezului s-a bucurat de o atentie deosebita. Califul Omar a redat navigatiei canalul, care a devenit rapid o artera vitala in traficul maritim. Instalarea la putere a dinastiei abasside la Bagdad si luptele purtate de aceasta cu rebelii din istmul de Suez s-au soldat cu scoaterea din functie a acestei cai navigabile, care va ramane inaccesibila vaselor vreme de peste o mie de ani. In tot acest timp, peste dunele Suezului s-au perindat triburi de nomazi turcomani, cavaleri cruciati, chervane ale mamelucilor si miile de sapatori ai lui Soliman Magnificul, care s-au straduit zadarnic sa redea navigatiei vechea albie, umpluta cu aluviuni. Cine era Lesseps? “Nici inginer, nici militar, nici marinar, nici negustor, Lesseps a dat de la inceputurile activitatii lui dovada gustului sau pentru raspunderi, a tenacitatii, a capacitatii sale de munca, ba chiar a unei anumite independente de spirit, dar, de asemenea, si a devotamentului sau curajos in a-si ocroti compatriotii si, la nevoie, a-i apara: el este asadar un tip de diplomat destul de rar. Nascut in 1805, intr-o familie cu traditii consulare, a inceput el insusi sa faca o cariera, dand repede dovada de insusirile potrivite pentru a fi numit la varsta de douazeci si sapte de ani viceconsul la Alexandria, unde tatal sau fusese consul general pe vremea primului imperiu francez”, afirma Bernard Simiot. Beneficiind de prilejul de a citi vestita Descriere a Egiptului, publicata de oamenii de stiinta din expeditia lui Napoleon Bonaparte, Lesseps a avut revelatia ca intr-o zi va deveni realizatorul canalului Suez. Tanarul diplomat a realizat ca Europa, ajunsa marea uzina a lumii, avea nevoie de transporturi rapide si ca ingrozitoarea incetineala a calatoriei spre Indii pe la Capul Bunei Sperante nu mai corespundea necesitatilor economice ale vremii. In 1836, Lesseps a plecat din Egipt pentru a ocupa alte posturi in diplomatie la Rotterdam, Malaga si Barcelona. Abia in 1854 s-a intors in Egipt, pentru a incepe marea realizare a timpului sau. Artera comertului mondial Nimeni nu poate sti cu certitudine la cat se ridica totalul jertfelor umane inregistrate in timpul construirii canalului. Se stie insa ca, in momentul deschiderii sale, canalul Suez avea o adancime de doar 25 de picioare, o latime de numai 72 de picioare la fund si intre 200 si 300 la suprafata. In consecinta, mai putin de 500 de nave au trecut pe acest canal in primul sau an de functionare. In 1976 au inceput sa fie facute imbunatatiri semnificative, iar canalul a devenit unul dintre cele mai importante canale de navigatie din lume. In 1957, in urma retragerii Israelului, canalul a fost atat de plin de ramasite rezultate din Criza Suezului incat au fost necesare mai multe saptamani de curatare de catre muncitorii egipteni si cei trimisi de Natiunile Unite, inainte ca navele mari sa poata naviga pe cursul de apa. In prezent, in medie 50 de nave trec zilnic prin canal, transportand anual peste 300 de milioane de tone de marfuri. Legatura cu Extremul Orient Legand direct Occidentul de Extremul Orient, Lesseps a rasturnat situatia de fapt creata de Vasco da Gama, care lasase in afara marelui trafic mondial drumurile milenare strabatute odinioara de cuceritori neobisnuiti, ravnite de proconsulii romani, calcate sub copitele cailor de negustorii venetieni, visate de cruciati, trasate de caravanierii din Hedjaz, supravegheate de agentii epocii moderne franceze. Din momentul inaugurarii canalului Suez, traficul va traversa lumea ce va fi curand numita “araba”, iar schimbarile aduse de aceasta rasturnare a relatiilor comerciale vor provoca in Orientul Mijlociu zguduiri politice, intelectuale si social-economice care vor pune probleme noi. Una dintre cele mai acute va fi aparitia si dezvoltarea nationalismului. Proprietarii Canalului Suez De-a lungul veacurilor care s-au scurs, marele sant plin cu apa de pe istmul Suez a continuat sa-si indeplineasca, cu fidelitate, functia de termometru ultrasensibil la orice variatie de temperatura politica sau militara. In 1875, Marea Britanie a devenit actionarul majoritar al Companiei Canalului Suez, dupa ce a cumparat actiunile de la noul guvernator otoman al Egiptului. Sapte ani mai tarziu, in 1882, Marea Britanie a invadat Egiptul, incepand o lunga ocupatie a acestei tari. Tratatul anglo-egiptean din 1936 a conferit independenta Egiptului, insa Marea Britanie si-a rezervat dreptul de exploatare a canalului. Dupa al doilea razboi mondial, Egiptul a facut presiuni pentru retragerea trupelor britanice din zona Canalului Suez, iar in iulie 1956, presedintele egiptean Gamal-Abdel Nasser a nationalizat canalul, in speranta ca va incasa taxe care sa contribuie la construirea unui baraj masiv pe Nil. In replica, Israelul a invadat Egiptul la sfarsitul lui octombrie 1956, trupele israeliene fiind urmate la scurt timp de cele franceze si britanice. Sub presiunea Natiunilor Unite, Marea Britanie si Franta si-au retras fortele in decembrie, iar Israelul in martie 1957. In aceeasi luna, Egiptul a preluat controlul asupra canalului si l-a redeschis pentru navigatia comerciala. Zece ani mai tarziu, Egiptul a inchis din nou canalul, in timpul Razboiului de sase zile si a ocuparii de catre Israel a Peninsulei Sinai. In urmatorii opt ani, canalul Suez a devenit o linie de demarcatie intre fortele egiptene si cele israeliene. In 1975, presedintele egiptean Anwar el-Sadat (in fotografie) a redeschis canalul Suez, ca gest de pace in urma negocierilor cu Israelul. Ioan BOTIS