„Nodul dacic” 11 Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2014 alias Nodul maramureșean (Dr. Ioan Marchiş)

Parafrazându-l pe Constantin Noica, cel care-l numea pe Mihai Eminescu „omul deplin al culturii române”, îmi permit şi eu să-l numesc pe Dr. Ioan Marchiş - enoriaşul „deplin” al religiei numită maramureşenism: artist plastic de anvergură, director al Direcţiei pentru Cultură Maramureş şi preşedinte al Fundaţiei „Archeus”.

Bucurându-se de o prefaţă de prestigiu, semnată de reputatul critic de artă Dr. Constantin Prut, cartea se situează sub cele mai bune auspicii: „Beneficiar al unei formaţii complexe - care adună perspectivele oferite de creaţia artistică, investigaţia etnografică şi antropologică -, Ioan Marchiş îşi propune, în cea mai recentă carte a sa, să „deslege” fiinţa nodului, una dintre «minunile simbolice ale lumii», existentă în patrimoniul cultural al Maramureşului” (p.7).

Apărând, în condiţii grafice de ţinută, cu o dedicaţie preţioasă („mamei mele”), cartea are 194 pagini, şase capitole şi un număr considerabil de planşe.

În „Cuvânt înainte”, Dr. Ioan Marchiş afirmă: „Reprezentările arhetipale ale Maramureşului sunt împinse în forme plastice de o energie ce locuieşte în spatele conştientului, fiind încarnate în toate gesturile şi ritualurile tradiţionale, devenind ele însele (semnele şi simbolurile) parte a anatomiei simţirii şi exprimării atât plastice, cât şi literare sau artistice în general” (p. 11).

Mulţi dintre cititorii avizaţi ai cărţii se întreabă de ce „nodul dacic”, în loc de „fusul cu zurgălăi”? Răspunsul vine în acelaşi „Cuvânt înainte”, unde autorul se şi defineşte, revendicându-se de la un anume autohtonism, încărcat cu un anume numis al locului: „Unul dintre importantele simboluri născute în această arie a Tradiţiei Primordiale şi păstrate în anumite variante, doar aici în Maramureş, este Nodul Dacic, sub toate formele lui exprimate în diverse materiale şi forme, în spaţiu, în relief sau în plan, pe covoare şi pe materiale textile, în lemn sau ceramică, în piatră sau în vestimentaţie, dar şi în literatura populară, în mituri, legende, basme, cântece, hori, descântece, măşti, teatru popular s.a. Nodul e unul dintre simbolurile sacre ale omenirii ce îşi conţin «materialmente» sensul. El este o definiţie plastică a Principiului…” (p. 12).

După cele două pagini eseistice ne întâmpină un alt capitol: „Noţiuni generale despre nod”, de o frumuseţe intelectuală sclipitoare, purtându-ne prin istoricul problemei, de la nodul simplu, la nodul inimii, trecând prin nodul celtic şi altele, până la Nodul Sacru.

Unul din cele mai fascinante capitole ale lucrării este cel dedicat „Nodului Sacru”, unde Dr. Ioan Marchiş abordează simboluri consacrate: arborele vieţii, axix mundi, crucea cu trei dimensiuni, androginia, nodul de pe covoarele sau cergile maramureşene, bastonul cu nod şi pasăre cu coadă de peşte (simbol maramureşean), pasărea cuc, şarpele ş.a. Dr. Ioan Marchiş afirmă: „Cel mai simplu nod este cel numit de noi «Principiu» şi este format de trei perechi de elemente. Mai departe de această variantă, Nodul Sacru nu se poate simplifica spaţial fără a ieşi din esenţa lui” (p. 52).

Odată ce a fost stabilit infinitul mic, autorul ne provoacă să mimăm infinitul mare al Nodului Sacru: „Dezvoltarea Nodului duce la formarea de noi noduri pe cele şase capete ale celor trei axe. În jurul centrului sonor vor orbita alte şase goluri cu nodurile aferente. Aceasta este, numerologic, schema de creştere şi dezvoltare a Nodului. Cu toate că axele Nodului central sunt legate între ele, toate nodurile şi golurile formate în jurul centrului funcţionează monadic, fiind independente unele de altele, dar nu şi faţă de golul central” (p. 53).

În capitolul al doilea Dr. Ioan Marchiş arată că la antipodul acestuia există un alt nod: „Toate variantele de «nod» care se construiesc pe schema tip «lego» şi nu prezintă simetria şi forma perfectă a elementelor, precum şi golul din centrul structurii nu pot fi încărcate cu simboluri similare nodului clasic şi poartă denumirea populară de «Nodul dracului»” (p. 57).

În capitolul al patrulea, referitor la „Nodul non-spaţial” sunt propuse interpretări privind nodul ca „centru sacru”, „centru al Lumii”, „roata cu şase raze”, „menora” ş.a. În acest sens, în „Nodul şi Arhetipul plastic”, Dr. Ioan Marchiş analizând „gramatica unor concepte plastice” înrudite cu nodul, precum şi modul de adecvare a arhetipului plastic, reuşeşte una dintre cele mai frumoase definiţii ale arhetipului: „Forma simbolică este relaţia dintre diversitatea formelor care întind imaginaţia şi intelectul (îi forţează) şi efortul acestuia de a suprima diversitatea născând o formă cu putere coercitivă care să vertebreze totodată în imaginar constelaţia de forme de la care s-a pornit” (p. 87).

În cel de-al patrulea capitol „Nodul labirint” este supralicitat atât „golul”, cât şi centrul labirintului care este „creuzetul unde se produce ritualul jertfei, transformarea «hranei» în energie pentru zeu, iar pentru labirintul de iniţiere se produce moartea simbolică a celui care va fi iniţiat” (p. 93).

Acceptând labirintul ca un concept înrudit cu pericolul imanent al morţii, iar mitul sacrificiului ca primul între mituri, autorul ne încredinţează că noima acestuia reprezintă cheia înţelegerii, iar „Nodul dacic” rămâne un eseu cultic despre drumul labirintic al EU-lui către Sinele Primordial.

Încercând apropieri arhetipale între nod şi cupa Graalului şi punând în balanţa înţelepciunii şi alte simboluri precum steaua lui David „ca simbol al legământului între Dumnezeu şi om” sau motivul „tălpile în cer” în ultimul capitol de analiză şi sinteză, cel de-al şaselea, Ioan Marchiş nu închide misterul, ci îl adânceşte: „Nodul Sacru a inspirat pietricelele în golul lui şi, fecundat de ele, produce sunetul, expiră” (p. 143).

Fericit de cele descoperite, Dr. Ioan Marchiş îşi încheie inefabilul discurs în lumea arhetipurilor cu un manifest de credinţă faţă de Maramureş; „Nodul Maramureşean este sfânt şi e trimis de Dumnezeu pe pământ ca una din infinitele feţe ale Chipului Său, ca un înger cu trupul de lemn şi este cel mai frumos lucru din această lume” (p. 146).

Adăugând-o la prima sa carte - Simbolica artelor nonverbale, Editura Ethologica, Baia Mare, 2011 Dr. Ioan Marchiş confirmă, încă o dată, că este primus inter pares în cultura contemporană a Maramureşului, un boem ilustru al formelor şi spiritului, confirmându-l pe acelaşi Constantin Noica: „Nu vrem să fim eternii săteni ai istoriei!”. Dimpotrivă!

Dr. Ilie GHERHEŞ