Nimic despre adevaratul fotbal

Si cand mingea a plecat atinsa de bocancul neamtului, am crezut ca nimic nu va putea stavili, vreme de-o luna, nebunia asta de campionat mondial. Dar, apoi, mi-am dat seama ca, precum multe alte lucruri bune - ucise de noi, de istorie (sau ucise de istorie pentru ca noi sa fim in regula firii) -, isteria asta mondiala nu-mi mai spune nimic, ca o portocala uitata pe-un dulap pana ajunge cat o minge de ping-pong. Ieri au fost lucruri bune. O cafea la Croco sau Arizona, „pe din doua”, turneuri de galop pe jos prin Cluj – nu existau masini in leasing, prieteni care pe atunci mai stiau sa zambeasca, Doru Buscu de la Catavencu si-o dupa-amiaza de ras cu bere, multe macaroane cu varza si-o inconstienta frumoasa, prietenii adevarate si promisiuni respectate, certuri de-o noapte pe-o carte, romantism suficient pentru lumea ce aveam s-o cucerim. Evident ca n-am cucerit nimic. Mai mult decat atat, lumea aceea a murit, undeva prin ’93, si eu am asistat indurerat spre nepasator. Poate ca acum ma dau mai destept, dar asta doar pentru ca pot scoate T.V.A. instant dintr-o suma, nu pentru c-am mai citit ceva de atunci. Sigur am vacante mai exotice, stramb din nas daca nu e Lavazza, beau Danao si mananc ciocolata elvetiana, am card golden si asta-l face pe prostul din mine sa se creada important, bazat si pe-un telefon de fite care nu-mi foloseste la nimic. Mai am si prieteni, cred, dar ei nu prea mai rad, Buscu e mai bogat - dar isi pune mai multe intrebari, noi toti suntem mai bogati, dar nu ne mai punem nici un fel de intrebari, amagindu-ne probabil ca-l putem fenta pe Bunul Dumnezeu. Lumea de azi e mai cruda doar pentru ca noi am ales s-o conturam asa, negand locul din care am plecat. Si, daca tot ne-am manjit mainile cu sangele romantismului nostru tinut in brate pana si-a dat suflarea, de ce sa nu lasam dare lungi pe peretii cu care ne-am inconjurat viata? Ne-au ajutat obsesiile noastre, ani pierduti degeaba si ajunsi azi ba la un prefect ca si Bondi, care, culmea, chiar crede ca e prefect, sau spre un Mircea Man, ba Metes sau Pop Inghetata. Ne-au incovoiat in ura taxele si impozitele, obsesia „de a avea” si „a controla”, scenariile si jocurile noastre de oameni, cica, importanti. Daca tot s-a pasat mingea aceea vineri seara si am uitat sa ne mai intrebam de unde am plecat, o sa marturisesc ca iubesc Brazilia. Nu mai e Brazilia de la inceputul anilor ’90, cei de acum au descoperit ca au nevoie si de fundasi, dar ramane bucuria spectacolului, pentru ca pasele sau „calcaiele”, ca si in scriitura, au nevoie de inima si-un zambet. Pariez in continuare pe zambetul copiilor mei din redactie. Nu si pe inteligenta mea de batran si obosit antrenor. Dan PARCALAB dan@gazetademaramures.ro