Nicolae Turdean, specialist cunoscut, explică cum și de ce s-a închis mineritul neferos

Reporter: Ați fost în zona luării de decizii pentru mineritul românesc. Unde ați activat și ce legătură ați avut cu mineritul românesc?
Nicolae Turdean: În perioada de după 1993 și până în 1999, am fost director general în cadrul ANRM (Agenția Națională pentru Resurse Minerale). O spun cu tot regretul că, deși ANRM prin actul de înființare a fost desemnat administratorul tuturor zăcămintelor din Ro­mnia, nu a fost absolut deloc consultat sau întrebat despre si­tuația închiderii mineritului de la noi. După 1999 și până în 2014, am activat în cadrul programelor Băncii Mondiale vizând reducerea impactului so­cial produs de închiderea hao­tică a activității miniere, precum și alte proiecte din portofoliul altor ministere. Deciziile, respectiv acțiunile, erau în responsabilitatea Guvernului prin Ministerul Industriei și Resurselor, devenit mai apoi Ministerul Economiei.

Rep.: În perioada anilor 90, cei care au condus mineritul și guvernanții de atunci au decis închiderea mineritului neferos din România. Ce știți despre aceste decizii, cum s-au luat?
N.T.: Înainte de a răspunde, consider că este vital să clarificăm câteva aspecte:
1. Întregul minerit din Romania era subvenționat. Niciodată nivelul subvențiilor acordate nu a fost la nivelul real al necesarului solicitat de companiile miniere. Existau capitole de sub­venție care nu au fost niciodată finanțate. Nivelul sub­ven­țiilor în unele cazuri nu depășea jumătate din necesarul real.
2. Forma de organizare în companii miniere crea posibilitatea „alocării preferențiale” a subvențiilor primite. Nu se făcea diferențierea reală, după rezultate și perspectiva între filiale, sucursale etc. deoarece raportările erau la nivelul com­paniei. Cei care au reușit să iasă din companiile naționale,
înainte de tăvălugul închiderilor, trăiesc și azi. Cuprumin Abrud și Băița SA funcționează și azi și au un viitor.
3. Companiile aveau la acel moment un personal excedentar și o tehnologie la nivelul anilor ’70. Nimeni nu era interesat de o exploatare rentabilă sau de eficiență economică. Din cauza foamei de resurse, exploatarea se îndepărta de principalele axe de transport ceea ce a dus la o explozie a cheltuielilor fixe (aeraj, transport minereu, materiale, personal exce­dentar, etc).
4. La momentul luării deciziilor de închidere, nu a existat o analiză exhaustivă asupra fiecărei exploatări miniere. Un asemenea document a fost elaborat în 2002-2003 și nimeni dintre decidenți nu a ținut cont de concluzii. Pe scurt, după analizarea a 42 de indicatori începând cu volumul de rezervă rămas de exploatat, conținuturi medii, starea și structura lucrărilor miniere și terminând cu situația personalului și perspectivele economice, s-a ajuns la concluzia că în Romania există patru categorii de mine:
- Mine în închidere imediată erau cele care în niciun scenariu nu se puteau rentabiliza. Aveau fie rezerve puține, fie de proastă calitate, fie cheltuieli foarte mari de operare etc.;
- Mine în închidere naturală, cele la care se funcționa până la epuizarea  rezervelor pregătite, asigurând o menținere sub control a impactului social;
- Mine în menținere de capacitate erau cele la care nu se făcea o deschidere de noi capacități, fie din cauza cererii reduse din piață, fie datorită volumului de rezervă rămasă fără detalierea cercetării geologice. Ele puteau promova la următoarea categorie, mine în dezvoltare sau la cea de închidere naturală în funcție de evoluția ulterioară;
- Mine în dezvoltare, cele care aveau posibilitatea să facă atât investiții în menținerea de capacitate, cât și în dezvoltare. De exemplu, în această categorie se încadrau exploatările de lignit de la suprafață, sarea, carierele de minereu dar și unele mine subterane.
5. Presiunea crescută a sindicatelor care au început o cursă a solicitărilor salariale. Aceasta a pus o presiune uriașă pe cheltuieli, astfel că, în anumite zone din țară, s-a ajuns la paradoxul în care subvenția aproape că nu mai acoperea cheltuielile salariale. Impactul asupra activității de exploatare a fost insurmontabil, astfel încât s-a compromis activitatea și în perioada de menținere a subvenției.
În perioada preaderării la UE, la negocierea condițiilor de aderare, când ni s-a cerut să sărim în sus, în loc să întrebăm de ce, am întrebat cât de sus...
În opinia mea, măsurile de închideri de mine s-au luat fără o temeinică și matură judecată, sub pre­siunea evenimentelor, înainte de avea o evaluare reală, independentă și exhaustivă a sectorului. Este adevărat că și după ce am avut o asemenea evaluare, documentul nu fost fructificat deloc. Peste toate acestea, s-a suprapus calitatea managementului din acea perioadă critică pentru minerit. La conducerea mineritului au fost numiți medici ginecologi și legiști, notari, juriști, oameni care nu aveau nici cea mai mică experiență în domeniu sau aveau o experiență limitată.

Rep.: S-a ajuns la concluzia că în România sunt patru categorii de mine. Din cadrul celor  dezvoltate câte ar fi fost în Maramureș?   
N.T.: Minele din cadrul Remin Baia Mare se regăseau în toate cele patru categorii. Îmi amintesc că dintre minele cu menținere de capacitate se regăseau și minele Șuior și Baia Sprie, care în perioada de tranziție ar fi putut fi promovate în mine în dezvoltare, după rezolvarea unor probleme. Spre exemplu, Șuior s-ar fi putut menține dacă se încerca din timp valorificarea piritei aurifere arsenioase, așa cum s-a făcut ulterior.
Rep.: În Baia Mare a existat un Institut de Cercetări Geologice, unul renumit în țară și dincolo de granițe. Mult timp s-a vorbit în Baia Mare despre hărțile  geologice ale României, implicit ale Maramureșului, cu rezervele de aur și argint. Când a fost vândut Institutul pentru o sumă modică, se spune că acele hărți au dispărut. Știți ceva despre toate acestea?
N.T.: Să ne înțelegem, acest fenomen s-a întâmplat cu toate institutele din mineritul românesc. Baia Mare, Deva, Petroșani, Târgu Jiu sunt doar o parte dintre ele. Conform Legii Minelor nr. 65/1998, toate datele și informațiile din sistem aparțineau statului român, în gestionarea ANRM. Deci, normal ar fi fost ca la momentul privatizării să se aibă în vedere doar activele respective și nu Bazele de Date Geologice aflate în custodia lor. Mai mult decât atât, tot conform aceleiași legi, pentru utilizarea datelor, elaboratorii de do­cu­mentații erau obligați să plătească tarife de utilizare, scop în care autoritatea competentă a întocmit și publicat listele cu prețurile. În opinia mea, aceasta a fost una dintre cele mai mari greșeli făcute în mineritul românesc.
Este evident că, nerespectând prevederile legale, fiecare nou proprietar a dispus conform bunului plac de zestrea de cunoaștere geologică a țării.

Rep.: Mai există cercetare geologică în România?
N.T.: La nivel național, nu. Și asta de ani buni. Într-un fel, este de bun augur. Acum se fac eforturi pentru repornirea cercetării geologice finanțate din bugetul de stat, pe noi principii. Să vă explic. Există două mari categorii. În primul rând, cercetarea fundamentală, finanțată de stat, prin care se urmărește descifrarea geologiei teritoriului na­țional, cu identificarea po­ten­țialului de substanțe minerale utile. În țările dezvoltate, această activitate este apanajul instituției geologului național (Geological Survey), la noi Institutul Geologic Român. Din nefericire, această instituție nu a fost chemată niciodată să-și spună punctul de vedere asupra programelor naționale de cercetare geologică. În anii trecuți, prin acest program s-au finanțat în principal foraje pentru ape pentru diferite autorități locale... A doua for­mă este cercetarea geologică de detaliu, care în toată lumea se face de către concesionarii de perimetre de cercetare. Astfel, se mută cheltuielile cu această cercetare de la stat, în mediul privat. Sigur, în ambele cazuri, proprietatea asupra datelor obținute rămâne la statul român, ei având doar dreptul de utilizare.

Rep.: Sunt multe discuții cu privire la cererile instituțiilor europene. Unii spun că  au cerut închiderea totală a mineritului, neferos și cel pe cărbune, alții că  s-a cerut reducere și eficientizare, eliminarea subvențiilor. Ce puteți să ne spuneți despre toate acestea?
N.T.: În relațiile cu instituțiile europene, existau, după cum știți, două etape distincte.
Prima etapă, când a trebuit să negociem și să aplicăm măsurile pentru aderare. În această fază,
s-a pus doar condiția eficientizării activității miniere cu eliminarea subvențiilor. Rațiunea este una simplă. Piața concurențială. Nu poți să ieși pe piață cu produse subvenționate și să concurezi în condiții egale cu același produs nesubvenționat. Aceasta este și rațiunea acordării unei perioade de reducere treptată a subvenționării. Să ai timp să-ți aplici politicile de reorganizare și eficientizare. După cum știți, subvenția a încetat în 2004 pentru cărbune, respectiv în 2007 pentru minereuri. Liderii noștri politici au considerat că cea mai bună politică de eficientizare este închiderea totală. Șocul social produs a reverberat în toată economia și a creat un dezastru social necontrolabil în zonele miniere monoindustriale. Toate programele de reducere a impactului social nu au avut rezultatul scontat. Asta era lesne de anticipat, pentru că în toate țările care au trecut prin asemenea procese măsurile nu au avut efectul scontat pe termen mediu. Spania, Franța, Italia etc. nu au reușit mare lucru, deși în aceste cazuri discutăm de economii mult mai puternice decât a noastră.
A doua etapă este green deal- ul și se referă la reducerea treptată a producției de energie termo bazată pe purtători solizi, lichizi și gazoși de energie. Și în acest caz, noi eram cei care până în 2030, respectiv 2050, trebuia să diminuăm treptat producția pe cărbuni, respectiv hidrocarburi. Dacă vă uitați în PNRR, veți constata la ce termene „revoluționare” ne-am angajat. Închidem lignitul și huila, respectiv termocentralele, mai repede ca toți ceilalți, deși ne aflăm în deficit de energie disponibilă în piață.
În concluzie, nu ni s-a cerut niciodată explicit închiderea totală a mineritului, ci eficientizarea acti­vității, cu reducerea subvențiilor. Noi am fost cei care stahanovist am purces la asta.

Rep.: O altă controversă în Maramureș, în mineritul din Maramureș este generată de modul în care au fost făcute închiderile și cum s-au luat decizii. Într-o anumită perioadă, sindicatele din mineritul maramureșean, unele dintre ele, au susținut numirea lui Nicolae Bud ca secretar de stat în minister. Se știe că această numire a fost blocată de alți lideri de sindicat și de conducerea de atunci a companiei Remin. Nicolae Bud susținea că UE a cerut reducerea personalului și închiderea minelor nerentabile și că UE ar fi acceptat ca 1500 de mineri să rămână în sistem. Nici acum nu s-au lămurit lucrurile acestea. Dacă  aveți cunoștință de situația de atunci, vă rugăm să ne povestiți.
N.T.: Nu cunosc speța, dar cred că este ceva adevăr, aducându-mi aminte de perioada când sindicatele numeau și destituiau directori, directori generali, secretari de stat, miniștri. Până atunci, nu auzisem de rolul în management al partenerilor sociali. Dacă ar fi militat pentru numirea unor reali pro­fe­sioniști, cum este cazul domnului Bud
Nicolae, aș fi salutat intervenția, dar așa... Adevărul este că un profesionist încurcă, fiindcă știe ce trebuie făcut.

Rep.: Până la urmă, mineritul neferos din nord a fost închis total.  S-a  spus că rezervele de aur și argint sunt reduse și nu mai merită exploatarea. Pe orizontală, s-au închis multe întreprinderi din Baia Mare și din alte locuri. Din 2007, Maramureșul trăiește din amintiri. În ultimii ani, cei care au condus Ministerul economiei sau industriilor, după  caz, au tot afirmat că se va deschide Remin. Ceea ce nu s-a întâmplat. Credeți că mai există vreo șansă ca mineritul maramureșean să fie redeschis, mai ales că nu mai există flotații, uzine de preparare, nici măcar unde să  se depună sterilul din posibila producție?
N.T.: Da, au fost câteva tentative de redeschidere, nu numai la Baia Mare, ci și la Deva. În toate cazurile, inițiatorii au uitat un lucru simplu dar esențial. Legea Minelor 85/2003 nu permitea reofertarea minelor cu activitate sistată. Odată decizia de sistare a activității emisă, nu mai exista posibilitatea de reluare, deoarece HG-urile privind închiderea reprezentau voința concesionarului de renunțare. Perimetrele de exploatare rămâneau valide în perioada de ecologizare până la expirarea lor. Astfel, de exemplu Remin mai are două licențe active, valide, prelungite în 2020, Șuior și Baia Sprie și numai pentru executarea lucrărilor de închidere și ecologizare.
În 2019, când am fost propus președinte al ANRM, am cerut sprijinul premierului de atunci să modificăm legea minelor, în sensul repornirii activității miniere. Astfel, ca președinte numit al ANRM, am avut tot sprijinul guvernului și nu numai pentru această modificare. Noua lege a minelor aprobată de Parlament și promulgată de președintele țării are un capitol distinct privind măsurile care trebuie luate pentru această activitate. Ca să vedeți cât de urgentă era măsura, vă informez că, deși în termen de 90 de zile trebuiau emise normele de aplicare, nici în ziua de azi ele nu există. Legea a intrat în vigoare în noiembrie 2020...Tot în cuprinsul noii legi, ANRM trebuia să se transforme din autoritate competentă în subordinea guvernului în autoritate de reglementare în domeniul minier în subordinea Parlamentului, până la 31.07.2021. Noua autoritate trebuia să aibă ca prioritate redeschiderea mineritului. După cum bine știți, nici până la această dată modificarea nu s-a produs. Cele 384 de mine închise prin 556 de perimetre de închidere pot să mai aștepte până se va înțelege că mineritul a fost băgat în debaraua prăfuită a economiei românești. Răspunsul este da, se poate, există acum instrumente și eu am senzația că nu se vrea.

Rep.: Ar fi o soluție ca minereul exploatat să fie vândut așa. În China, de exemplu?
N.T.: Întâi vă rog să privim puțin situația din țară. Din patru combinate metalurgice, în România nu mai există niciunul. Din acest motiv, atât Cuprumin cât și noi, în Băița Plai, vindem concentratul în China de peste 10 ani. Am lucrat în Africa patru ani și vă rog să mă credeți, țări ca Uganda și Tanzania unde am muncit nu exportă concentrat, ci își valorifică intern producția. Cu alte cuvinte, suntem în situația în care exportăm materie primă! Ca director general la Cuprumin, am încercat să elimin intermediarul din tranzacția cu concentrat și am vândut direct procesatorului final, aducând companiei un venit suplimentar față de vechiul contract de livrare, de 10 milioane USD în doi ani de contract. Peste noapte, am devenit trădător, afacerist veros etc. Totul infirmat de controalele făcute și de rezultatele financiare ale societății.
A doua variantă pe care am încercat-o se referea la prelucrarea concentratului în Bulgaria sau Serbia, care dețin metalurgie neferoasă, succedat[ de repatrierea cuprului, urmând ca în țară să producem semifabricate de cupru, cabluri, profile, tablă etc. Nu am găsit în țară niciun laminor de cupru care să facă asemenea produse. Asta era si­tuația din 2017. Nu, nu este nici uzuală și nici practică exportarea minereului, deoarece discutăm de volume mari cu valori mici și deci costurile de transport sunt prohibitive. În toată lumea dealerii tran­zacționează concentratul de cupru.

Rep.: Ce puteți să ne spuneți despre situația  rezervelor din subsolurile maramureșene și nu numai. Rezervele  de aur, argint, cupru, plumb? Ar mai fi rentabile exploatări miniere?
N.T.: La întrebare voi răspunde tot cu o întrebare: credeți că, dacă nu ar fi rentabile, ar fi in­tenții de reîncepere a activității, manifestate de companii străine? Cât timp am fost președinte al ANRM, din noiembrie 2019 – aprilie 2021, s-au prezentat la discuții referitoare la acest subiect șase delegații străine.

Rep.: S-a vorbit foarte mult și despre  metalele rare care s-ar afla în producția scoasă până la închidere. Existau aceste metale rare?
N.T.: Nu cunosc situația exactă din Baia Mare, dar vă pot spune că, de exemplu, la Cuprumin vorbim de seleniu și telur, dar aflate în conținuturi extrem de mici în concentrat, dar posibil de recuperat în procesele de metalurgie și rafinare prin electroliză, după prelucrarea unor cantități mari de concentrat. În cazul Băița, este recuperabil molibdenul etc.

Rep.: Ce  puteți să ne spuneți de Ioan Hudrea, unul dintre conducătorii Remin, ai mineritului din nord în perioada de după 1989 și până spre  momentul închiderii mineritului? A fost numit eminența cenușie a mineritului maramureșean.
N.T.: Nu îl cunosc pe domnul Hudrea foarte bine, am avut cu domnia sa doar întâlniri strict de serviciu și tot ce pot să vă spun este că a fost și bănuiesc că este încă un foarte bun profesionist, cunoscător al realităților mineritului din Baia Mare.

Rep.: Ați fost consultant la Baia Mare, ați lucrat la ANRM și manager la o companie străină. Această experiență vă recomandă ca un cunoscător avizat în problematica mineritului și în special al celui neferos. Credeți că la noi s-a procedat corect cu mineritul, față de modul în care s-a operat în străinătate. De exemplu, sunt mine pe cărbune în Germania, pe metale neferoase în Polonia, chiar și în Ungaria sau în alte țări din Europa. Acestea nu au închis mineritul neferos sau pe cărbune și acum au avantaje față de România, din acest punct de vedere.
N.T.: Așa cum spuneam mai sus, am pornit de la același punct ca Ungaria, Polonia, Cehia și am ajuns în locuri diferite. Impunerile la aderare au fost aceleași, dar noi am sărit mai mult în sus și am căzut în impact economic și social. Dovada este ce se întâmplă acum în mineritul de lignit și de ceva ani în cel de huilă. Ei au profitat din plin de perioadele de tranziție mergând până la întâietatea interesului național față de cel comunitar. Nu militez pentru nerespectarea tratatelor pe care le-am semnat, ci pentru a decela mai atent ce-i bine și ce nu, pentru țară. De a cântări de zece ori și abia apoi a tăia...

Rep.: Mai este rentabil mineritul românesc neferos?   
N.T.: Da, un foarte mare da. Gândiți-vă o clipă la foamea de materiale strategice pe care UE și le dorește în producția internă. Din lista celor 30 de substanțe strategice, România are patru dintre ele în zăcăminte bine definite,  iar dintre acestea, metalele rare și disperse, ca și pământurile și disperse au devenit deja monedă forte. Noi constatăm eforturile celorlalți și, deși avem, ne mulțumim cu contemplarea.

Rep.: În perioada preaderării și aderării la UE ar fi trebuit să existe o evaluare reală a sectorului minier. Ați spus că a existat, dar nu s-a ținut cont de document. Cum s-a intitulat, în ce an a apărut, cine l-a  elaborat și dacă se mai găsește pe undeva sau la cineva?
N.T.: Studiul este cunoscut sub numele „Evaluarea Anderson” și a fost întocmit de un colectiv extins de experți internaționali sub coordonarea firmei de consultanță Arthur Anderson. Din colectiv au făcut parte specialiști români din institutele de cercetări și proiectări, împreună cu reprezentanți ai fiecărei mine analizate și din cadrul Ministerului de Resort. Studiul a fost recepționat și aprobat de Ministerul Industriei și Resurselor (Minister de Resort). El nu a fost fruc­­tificat niciodată și fizic ar fi trebuit să se regăsească în arhivele ministerului. În anul 2010, am avut o tentativă de consultare a respectivei evaluări, dar nu am găsit în arhive fizic studiul.

Rep.: S-a închis mineritul neferos în 2007. Au urmat închiderile  de mine, de perimetre miniere cu rezultate dezastruoase. Minele au fost inundate, s-au zidit intrări la majoritatea, s-au pus porți cu lacăte de doi lei ici-colo. De mai mulți ani, cel puțin în Maramureș, au început să curgă apele de mină afară, în pâraiele și râurile ce duc mai departe otrava scoasă la suprafață. Sunt bombe ecologice ce explodează pe măsură ce trece timpul. Nu se iau măsuri, nu există stații de epurare, deși s-au alocat mulți bani. De aceste închideri s-a ocupat Conversmin. E un fel de a spune. Ce puteți zice despre această situație? Este Conversmin o firmă a statului prin care se scurg bani spre partide, cum se  vorbește în spațiul public?
N.T.: Înainte de a răspunde este necesară o trecere în revistă a prevederilor legii minelor 85/2003:
- Activitatea de închidere are de fapt trei subcomponente, anume: eliberarea suprafețelor ocupate de facilitățile miniere, ecologizarea și respectiv refacerea mediului;
- Activitatea de închidere este o cheltuială de producție și deci ea trebuia să se regăsească în cuantumul subvenției acordate. Niciodată aceste sume nu au fost alocate. Conform principiului „poluatorul plătește” și a celor menționate anterior, aceste cheltuieli au fost alocate din bugetul de stat;
- Mecanismul de aprobare este următorul: după declararea încetării activității de producție, concesionarul finalizează și trimite spre aprobare planul de încetare a activității actualizat (PIAA). După aprobarea PIAA de către ministerul de resort, acesta se promovează și se aprobă ca HG cu stabilirea sumelor necesare acoperirii celor trei activități enunțate. Urmare a aprobării HG, se întocmește și se aprobă proiectul tehnic de execuție (PTE) al lucrărilor de închidere, ecologizare și refacere a mediului. Din acest moment, Conversmin SA, în numele ministerului de resort, licitează, contractează și trece la execuția lucrărilor conform proiectului tehnic în cuantumul aprobat prin HG.

În mod categoric, fiecare PIAA și PTE aveau prevăzute, la capitolul ecologizare, proiectele tehnice de detaliu pentru execuția stațiilor de epurare a apelor de mină adaptate specificului zăcământului, respectiv poluanților ce trebuiau neu­tralizați. Din nefericire, cu peste 10 ani în urmă, alocațiile bugetare angajate de bugetul de stat nu s-au mai acordat în cuantumul necesar, ajungându-se la o subfinanțare acută, astfel nu s-au mai putut finaliza o serie de obiective, iar funcționarea celor finalizate a fost afectată major. Pe lângă subfinan­țarea activității, a intervenit și uzura fizică a echipamentelor din aceste stații, ceea ce, coroborat cu nefinanțarea funcțion[rii, a condus la abandonarea lor. Problema este mult mai acută în cazul con­strucțiilor miniere destinate gestionării deșeurilor miniere (iazuri și halde), ceea ce a creat pericole potențiale majore de accidente ecologice în zonele în care ele sunt amplasate.
Nu sunt familiar cu activitatea în detaliu a Conversmin SA și deci nu pot să mă pronunț asupra modului de operare a acestuia. Cert este că această companie este de ani buni subfinanțată și nu își mai îndeplinește rolul pentru care a fost creată și anume de contactant și responsabil în numele Ministerului Economiei pentru executarea și monitorizarea post închidere a obiectivelor miniere cu activitate sistată.

Rep.: Ați spus așa: Din lista celor 30 de substanțe strategice, România are patru dintre ele în zăcăminte bine definite. Care sunt acestea?
N.T.: Molibden, ce se găsește în zăcământul Băița Plai- jud Bihor;
- Magneziu conținut în zăcământul Budureasa, care după apariția modificărilor la legea minelor ar fi trebuit scos la licitație publică de către ANRM;
- Grafit cantonat în zăcămintele de la Ungurelașu și Cătălinul - jud Gorj;
- Pământurile rare și disperse, identificate în județul Harghita și a căror exploatare poate începe după finalizarea cercetării geologice.

Mai este de reținut că iazurile de decantare și haldele de steril, identificate de lege ca fiind zăcăminte, conțin conform estimărilor și alte substanțe din această categorie. Noile prevederi ale Legii Minelor le fac acum accesibile.