Nicoară Mihali - maramureșeanul bibliotecă

Reporter: Ultima carte scrisă de dumneavoastră este „Moartea cărților”. De unde această idee, care e povestea ei?

Nicoară Mihali: Cărțile au ajuns în ultima vreme o povară tot mai mare pentru cei care le poartă și le fac cunoscute în lume. Am întâlnit mesaje de la oameni cu lacrimi în ochi, care-mi spuneau că au văzut cunoştinţe care ard cărțile, care le aprind pentru că nu mai au nevoie de ele. În vara trecută am fost nevoit să mă mut, pentru că s-a luat hotărârea să se modernizeze birourile Casei Corpului Didactic.
Am scos o bună parte din cărțile din birou, iar la un moment dat m-am întors să mai iau o tură de cărți să le duc spre casă. Dar un angajat de acolo mi-a spus că trebuia să facă ordine pentru a se apuca de zugrăvit și a primit ordin să arunce cărțile care au rămas acolo. Așa că au ars în jur de 200 de cărți. Și atunci mi-am adus aminte că am scris în urmă cu câțiva ani un eseu despre moartea cărților și mi-am zis că poate ar fi momentul să dau titlul unei cărți. Cartea a apărut deja la Editura Casei Corpului Didactic. Lucrând la copertă, am întâlnit un englez, Jonathan Wolsten­holme, care a surprins cărți împușcate, cărți care stau lângă un pahar de vin etc.
Coperta aceasta surprinde 14 omuleți cu capete de calculator, care poartă pe brațe, pe ultimul drum, o carte frumos aranjată ce se duce spre groapă. În permanență mi-am zis că în lumea de azi nu se mai citește, se vând ziare, plăcinte, locuri la hotel, bilete la meci, se cumpără sfaturi naturiste, rețete de slăbire, literatură pornografică etc., dar nu se mai citește. Doar câte-un bătrân, în zi de sărbătoare, citește câteva pagini din Biblie. Elevii galopează pe Internet, dascălii fac compilații, dar nimeni nu mai citește. Am observat că din ce în ce mai des, de la serbările școlare lipsesc premiile care constau în cărți.
Cartea este structurată în patru capitole, unul legat de istorie, unul de etnografie, unul de religie și unul de literatură.

Rep.: Relatați-ne o experiență perso­nală în care ați fost dezamăgit de felul în care se raportează oamenii la cărți.
N.M.: Printre altele, am reeditat cartea despre Pintea Viteazul, am editat o carte despre familiile nobile din Ma­ramureș, și am simțit că am datoria să duc în fiecare școală asemenea cărți pe care le consider fundamentale pentru istoria locului. De fiecare dată am lăsat câte o carte cu autograf directorului școlii respective și am avut experiențe de genul că și-a reținut cartea cu autograf și restul cărților, care trebuiau să intre în bibliotecă, le-a pus într-o pungă și prin cineva mi le-a trimis înapoi la Casa Corpului Didactic.

Rep.: Totuși, de unde pornește dra­gostea pentru cărți și ambiția aceasta de a scrie cărți?
N.M.: Pe la 13 – 14 ani, m-am dus la bibliotecă și am cerut romanul „Ion”, iar bibliotecara mi-a zis că nu am vârsta necesară să citesc cărți groase, și îmi dădea mereu reviste în limba rusă, cu fete roșii în obraji care zâmbeau pe tractor întorcându-se de la Colhoz.
Într-o bună zi am lăsat un geam deschis și noaptea am intrat în Bibliotecă, iar pe la miezul nopții pusesem deja deoparte foarte multe cărți. Nu puteam să iau decât foarte puține, așa că am ales 9 cărți, printre care și romanul lui Liviu Rebreanu. Bineînțeles că am fost prins și dat la Miliție. Timp de o săptămână, după ore, a trebuit să merg la un milițian care nu știa să bată decât cu un deget la mașina de scris, și a înregistrat cele 9 cărți pe care le-am luat de la bi­blioteca școlii. Neavând nicio carte în bibliotecă, atunci mi-am jurat că dacă voi putea vreodată voi scrie atâtea cărți încât un copil de la țară să-și poată face o bibliotecă cu cărțile mele.

Rep.: Câteva detalii din această carte, care pot trezi interesul cititorilor?
N.M.: În această carte m-am oprit și asupra celor care au ars Biblioteca din Alexandria. Am fost șocat să aflu că Biblioteca din Alexandria, care număra un milion de papirusuri a fost arsă de către creștini, din ordinul episcopului Teodosius, și în mai puțin de 6 luni au transformat această uriașă citadelă a culturii antichității într-un grajd pentru oi și capre. Toate aceste informații
le-am obținut de pe Internet. Și atunci am zis: iată ironia sorții, că vorbești despre moartea cărților și afli mai multe informații în clipa de față despre moar­tea lor de pe Internet.
De asemenea, am scris și despre maramureșenii de dincolo de Tisa, pentru că am vrut să văd ce a mai rămas din Maramureșul Voie­vodal, din frumuse­țea pe care o descriau istoricii. Astăzi, acolo se luptă cu disperare cu legislația ucraineană ca să-și repună pe picioare limba română în școli. Unele dintre materialele din această carte le-am dezbătut chiar împreună cu GAZETA de Maramureș, cum ar fi cel legat de împlinirea a 300 de ani de la invazia tătarilor din Mara­mureș, cu cea mai mare bătălie purtată de localnici în ultimele secole. Sentimentul pe care am vrut să-l transmit prin această carte este unul extraordinar de optimist. Sunt bucuros că totuși cărțile nu mor. Am întâlnit niște profesoare în Baia Mare care vor face cu elevii lor un turneu prin țară să demonstreze că generația ce vine are nevoie de cărți. Se vor urca într-un tren și vor împărți peste tot bilețele menite să-i facă pe oameni să se întoarcă la cărți și să citească zilnic câteva pagini, să ne reîntâlnim cu cititori în parcul orașului, în autobuzele care nu mai sunt aglomerate etc.

Rep.: Și acum la ce carte lucrați?
N.M.: În momentul de față este aproape gata de tipar o carte despre regizorul Marcel Țop, „Trilogia Nordului”. Îns­pre toamnă voi duce la bun sfârșit două cărți medalion despre doi oameni deosebiți care au fost la Unirea de la Alba Iulia: Timiș Vasile Filipanu, care a dus votul borșenilor în Alba Iulia, și o carte despre preotul Emil Fucec, care a dus la Alba Iulia o pereche de miri, și al cărui jurnal din ultimii ani de viață există încă. Tot înspre toamnă cred că va ieși o carte care se va numi „1918 Inedit”, numai cu materiale deosebite despre Alba Iulia, care n-au încăput niciodată în istorie, pentru că istoria mare nu reușește să surprindă evenimente din viața celor mulți, din viața celor participanți la istorie.

„Neavând nicio carte în bibliotecă, atunci mi-am jurat că dacă voi putea vreodată voi scrie atâtea cărți încât un copil de la țară să-și poată face o bibliotecă cu cărțile mele”.

Nicoară Mihali