Ney, bravul bravilor

La 7 decembrie 1815 a murit Michel Ney, duce de Elchingen, prinţ de Moscova, fost general, mareşal şi pair al Franţei. Soldat deosebit de curajos, Ney s-a remarcat în timpul războaielor napoleoniene, participând la majoritatea campaniilor, luptând cu bravură în numeroase bătălii şi sfârşind prin a fi condamnat la moarte şi executat de represiunea regalistă franceză.

Tumultoasă ca însăşi istoria Franţei revoluţionare şi napoleoniene, viaţa şi cariera lui Michel Ney poartă adânc pecetea acelei epoci. Ney s-a născut la Sarrelouis, într-o familie de dogari. La treisprezece ani, Michel era un mic funcţionar la un notariat. Nemulţumit de sine şi plin de vise, Ney şi-a părăsit serviciul în 1787 şi a intrat în al patrulea regiment de husari. Îndrăzneţ şi întreprinzător, Ney s-a afirmat repede în cariera armelor.

Viitorul mareşal al Franţei a devenit locotenent în anul 1792.  Avansând lent în ierarhia militară, Ney a participat la războaiele revoluţionare franceze, fiind aghiotant al generalului Lamarck între 1792 şi 1794. Avansat la gradul de căpitan, Ney a trecut la „Armata Rinului”, câştigându-şi un oarecare renume datorită caracterului său neînfricat, a carismei şi a capacităţii de a conduce oamenii în focul luptei. Ney s-a distins în campaniile din 1794-1795, un an mai târziu fiind avansat la gradul de general.

General de brigadă în august 1796 şi general de divizie din martie 1799, după capturarea oraşului Mannheim, a ajuns în fruntea Armatei Elveţiei, participând la bătălia de la Hohenlinden, unde a jucat un rol decisiv.

Din momentul în care i-a fost prezentat lui Bonaparte, în anul 1800, Ney şi-a legat practic destinul de cel al viitorului împărat, pe care l-a servit cu loialitate şi curaj inegalabil în zeci de bătălii, fiind cel mai de seamă reprezentant al ofiţerilor Armatei Rinului care s-a raliat total regimului, în contrast cu celebrii Moreau şi Pichegru.

După o scurtă misiune diplomatică în funcţia de ministru plenipotenţiar în Republica helvetică, Ney a revenit în Franţa şi a fost inclus pe lista iniţială a mareşalilor imperiului, în 1804. În timpul campaniei din 1805, Ney s-a remarcat ca fiind unul dintre cei mai bravi comandanţi militari, câştigând bătălia de la Elchingen şi contribuind la victoria de la Ulm. Apoi, păstrând comanda Corpului VI al Marii Armate, Ney nu a participat la bătălia de la Austerlitz, fiind ocupat cu operaţiunile împotriva arhiducelui Ioan de Austria în cadrul insurecţiei tiroliene.

În timpul campaniilor din Prusia (1806) şi Polonia (1807), Ney şi Corpul VI de armată au fost mai tot timpul în prim plan: la Jena, Ney a sosit pe câmpul de bătălie în jurul amiezii şi a atacat precipitat, fără a primi ordin de la împărat, surprinzând total armata prusacă, care a reuşit apoi să-l izoleze. Salvat de intervenţia lui Lannes, Ney s-a revanşat apoi spre lăsarea serii, când a condus atacul decisiv, făcând un mare număr de prizonieri.

După bătălie, mareşalul a avansat cu îndrăzneală şi a cucerit Erfurt, Magdeburg şi Thorn, înainte de a lua parte la bătălia de la Eylau. Aici, mareşalul a sosit spre seară, reuşind să echilibreze situaţia şi să îl oblige pe Benningsen să se retragă, odată cu lăsarea nopţii. S-a remarcat apoi pe 9 iunie la Guttstadt, unde a reuşit să blocheze cu doar 14.000 de oameni întreaga armată rusă de 70.000 de oameni. Apoi, la Friedland, meritele sale au fost extrem de apreciate: după ce a fost ţinut iniţial în rezervă, împăratul i-a ordonat să atace şi Ney a făcut-o cu atâta energie şi curaj, încât Napoleon a exclamat: „Omul ăsta e un leu!”

În iunie 1808, Ney a fost trimis în Spania, unde a servit sub alţi mareşali, sub autoritatea operaţională a cărora a fost plasat, ceea ce i-a rănit orgoliul. Mai întâi l-a lăsat pe Lannes să se bată singur la Tudela, apoi a avut un conflict cu Moncey şi, în fine, s-a certat groaznic cu Soult, pe care l-a acuzat de trădare şi faţă de care a ajuns să nutrească o ură făţişă. Şi-a părăsit postul fără permisiune şi s-a întors în Franţa, unde împăratul l-a admonestat, ordonându-i să se întoarcă la post. Ney a făcut acest lucru, dar fără tragere de inimă, tergiversând şi ezitând să se implice în operaţiuni.

În 1810, Corpul VI a fost pus sub comanda mareşalului Masséna în cadrul campaniei din Portugalia. Deşi a făcut minuni la comanda ariergărzii, ducele de Elchingen a avut dese neînţelegeri cu aghiotantul său, Jomini, cu generalul Drouet d’Erlon şi mai ales cu Masséna, acesta din urmă văzându-se obligat să îl destituie, într-un final, pentru subordonare.

În 1812, mareşalul Ney a participat la funesta campanie din Rusia, cea care avea să îi aducă un renume răsunător, cât şi titlul princiar. La comanda Corpului III al Marii Armate, mareşalul duce de Elchingen a manevrat mai întâi cu pasivitate, mai ales la Valutina, dar apoi s-a acoperit de glorie la Smolensk şi Moscova, apoi a condus ariergarda franceză, în timpul „teribilei retrageri”, fiind eroul acelei operaţiuni diperate. Prinţ de Moscova la 25 martie 1813, mareşalul Ney a participat la campaniile celei de-a şasea coaliţii, în Saxonia, luptând în bătăliile de la Lützen şi Bautzen, dar fiind apoi învins la Dennwitz. Ney a luptat cu curaj în marea bătălie de la Leipzig, unde a fost rănit.

Ney s-a întors în Franţa pentru a se vindeca şi apoi a participat cu distincţie la cele mai multe dintre bătăliile din cadrul campaniei din Franţa, fiind rănit de mai multe ori, din cauza obiceiului său de a-şi conduce oamenii din prima linie. A participat apoi la negocierile cu Aliaţii, dar, după defecţiunea mareşalului Marmont şi ocuparea Parisului de către trupele ruse, Ney a fost personajul central în determinarea abdicării lui Napoleon. După 1813, Ney şi-a dat seama că lupta Franţei împotriva coaliţiei nu mai putea avea sorţi de izbândă şi l-a îndemnat pe Napoleon să abdice în favoarea fiului său.

Pe 11 aprilie 1814, Ney s-a întâlnit cu contele d’Artois, revenit din exil pentru a pregăti urcarea pe tron a fratelui său, Ludovic al XVII-lea, iar cu această ocazie prinţul de Moscova şi-a semnalat ralierea la noul regim, spunând: „Alteţa Voastră Regală şi Maiestatea Sa vor vedea cu ce fidelitate şi cu ce devotament vom şti să ne servim regele legitim. La întoarcerea lui Ludovic al XVIII-lea în Franţa, Ney se afla în culmea puterii sale.

Pe 6 martie 1815, după debarcarea lui Napoleon în sudul Franţei, după evadarea acestuia din insula Elba, Ney a fost convocat şi însărcinat de ministrul de Război, Soult, să ia comanda unor trupe şi să se opună înaintării împăratului. Mareşalul Ney nu numai că a acceptat, dar a ţinut să promită cu exaltare că îl va „aduce pe uzurpator într-o cuşcă de fier”. Cu toate acestea, văzând că împăratul înainta fără să întâmpine vreo opoziţie şi că oraşe şi unităţi întregi i se alăturau. Mareşalul a început să ezite.

Pe 18 martie, Napoleon i-a scris, cerându-i să i se alăture iar Ney, în loc să se retragă pe proprietăţile sale, după cum făcuse într-o situaţie similară mareşalul Oudinot, a ţinut o cuvântare insultătoare la adresa Bourbonilor şi s-a raliat împăratului. Acesta i-a păstrat însă o vie ranchiună pentru episodul abdicării de la Fontainebleau şi l-a chemat doar în ultimul moment pentru campania din 1815, oferindu-i conducerea aripii stângi a armatei franceze.

Pe 16 iunie, Ney a câştigat o victorie la limită împotriva lui Wellington la Quatre Bras, unde îi este imputabil modul ezitant şi întârziat cu care a declanşat atacul şi mai ales ordinul de a rechema corpul condus de generalul Drouet d’Erlon, care ar fi trebuit să desăvârşească victoria împăratului asupra prusacilor la Ligny, într-o bătălie care s-a dat în acelaşi timp. Două zile mai târziu, Ney a jucat un rol deloc convingător în bătălia de la Waterloo, angajând fără ordin o serie de atacuri precipitate de cavalerie, necoordonate cu artileria şi infanteria. Spre seară a condus cu bravură atacul Vechii Gărzi, iar când înfrângerea a devenit inevitabilă, a încercat să se lase ucis. „Priviţi cum moare un mareşal al Franţei”, le-a strigat soldaţilor, dar gloanţele l-au ocolit. După înfrângere, s-a retras la Lot.

După a doua restaurarea a Bourbonilor, Ney a fost judecat pentru trădare de un tribunal format din mareşali, dar a subliniat că este pair al Franţei şi a cerut să fie judecat de un tribunal format din egalii săi. Tribunalul mareşalilor s-a declarat incompetent să judece cauza, iar Camera Pairilor a decis condamnarea sa la moarte pentru trădare.

Membri ai Camerei Pairilor erau şi câţiva mareşali, dintre care unii au refuzat vehement să îl judece pe Ney în vreme ce alţii (Marmont, Pérignon, Séruriere, Victor, Kellerman) au fost de acord şi au votat condamnarea sa la moarte. Marea majoritate din Camera Pairilor era formată din monarhişti care nu i-au putut ierta mareşalului trădarea faţă de Bourboni. În ciuda strălucitei apărări a avocaţilor Berryer şi Dupin, Ney a fost condamnat la pedeapsa capitală.

În ciuda apelurilor eroice pe care le-au făcut unii dintre nobilii vremii – Moncey, decanul de vârstă al mareşalilor, Davout, ministrul de război în timpul celor „100 de zile”, Mortier, Talleyrand – regele a refuzat graţierea. Execuţia a avut loc în piaţa pariziană l’Observatoire, nu departe de locul unde astăzi se află o impozantă statuie a mareşalului. I-a fost acordat dreptul de a spune câteva cuvinte înainte de moarte şi de a comanda el însuşi plutonul de execuţie. Ney, supranumit „bravul bravilor”, a fost înmormântat în cimitirul Père Lachaise din Paris, alături de mai mulţi mareşali ai Franţei. Numele său a fost înscris pe Arcul de Triumf din Paris.

Americanul Ney

Câteva luni după executarea lui Ney, pe puntea unei corăbii care a părăsit Franţa cu destinaţia Statele Unite ale Americii, s-a urcat un călător: Peter Stewart Ney. În anul 1819, acesta se afla în oraşul Broynsville din Carolina de Nord, învăţător la una dintre şcolile oraşului. În anii următori a fost învăţător la Mockville, tot în Carolina de Nord, după care a plecat în Carolina de Sud şi Virginia.

Multilateral pregătit, Peter Ney preda limbile clasice şi moderne, ştiinţele exacte, literatura şi arta. Bun călăreţ şi iscusit mânuitor de spadă, lui Peter Ney îi plăcea să vorbească despre Napoleon şi războaiele napoleoniene, despre curtea Franţei în timpul primului imperiu. Înainte de a muri, în 1846, la 77 de ani, a afirmat că, de fapt, era mareşalul Franţei, Michel Ney.