Nesimţiţilor! Aţi distrus, aţi vândut, aţi furat mineritul maramureşean!

Maramureşul a fost şi va rămâne o zonă minieră. Sute de ani, poate mii de ani, de aici s-au scos metale nobile, metale rare, metale neferoase. A devenit un loc comun faptul că aurul de Maramureş a contribuit substanţial la bunăstarea acestei ţări, indiferent de forma de organizare. Din acest izvor ce părea de nesecat s-au îndestulat, regi şi regine din Europa, imperii şi regate, oşti şi domnitori. Şi numai pentru toată această istorie zbuciumată Maramureşul ar merita tot binele din lume.

În 1997, premierul Victor Ciorbea, cu o scurtă mişcare de mână, a semnat condamnarea mineritului din nord. Peste 30 de mii de ortaci au devenit şomeri de lux, cu salarii compensatorii de sute de milioane de lei. A fost începutul sfârşitului mineritului din nord.

Statul a dat din umeri la bocetul ortacilor şi a continuat, prin pseudo-specialişti în minerit şi metalurgie, de la nivel guvernamental, sau chiar la rang de ministru ori prim-ministru, să închidă, să distrugă.

Explicaţia, obsedantă, a fost că rezervele Maramureşului sunt pe terminate, altfel spus, izvorul nesecat al metalelor nobile a ajuns la capăt de drum.

Cine s-ar fi gândit, la sfârşitul anilor ’90, că totul a fost o mascaradă ce a avut ca scop închiderea industriei neferoaselor româneşti, din raţiuni politice, economice, de ordin personal, sau chiar şi mai rău, ură faţă de românii cei mulţi.

De ceva vreme, aceiaşi politicieni, chiar dacă se numesc altfel, au venit cu teoria redeschiderii mineritului, după mai bine de şase ani de la închiderea lacătului pe zona de nord. Toate minele companiei Remin au fost închise, ceea ce înseamnă operaţiuni specifice de închidere, respectiv inundarea galeriilor, sau alte metode care ar face, la prima vedere, imposibilă întoarcerea la prima iubire: exploatarea minieră.

În ultimul an, tema redeschiderii mineritului neferos, mai ales că preţul metalelor neferoase a luat-o razna, în sus, a devenit sarcină de serviciu pentru cei din ministerul de resort. Şi continuând, am aflat câteva lucruri senzaţionale, ca informaţie, măcar.

Se ştie că se lucrează la modificarea Legii Minelor. Se spun multe faţă de această operaţiune, şi potrivit surselor noastre, modificările au fost făcute. Urmează să apară pe piaţă. Am aflat că a fost modificat nivelul redevenţelor, una din problemele cheie în toată tevatura cu resursele României, cine le exploatează şi cât încasează statul. Până acum, redevenţa a fost şi încă este, 4%, în modificarea Legii, redevenţa devine de 6%.

Incredibil, doamnelor şi domnilor! Cu două procente mai mult. De asta România este cea mai săracă ţară din lumea asta de aici.

Specialiştii afirmă că trebuia mers mult mai sus, dar cine?

O altă informaţie proaspătă, în cazul Romplumb a început o cercetare penală, la nivelul Ministerului Industriilor, pentru a se vedea cine a decis sistarea finanţării lucrărilor de retehnologizare.

Dincolo de partea de mediu, în Romplumb s-au băgat sume foarte mari, pentru ca spre final să fie închisă finanţarea. Problema poate fi serioasă şi poate aduce schimbări în arhitectura neferoaselor româneşti. Combinatul Romplumb este ultimul de acest fel din România. El este încă funcţional.

Revenind la minerit, GAZETA de Maramureş vă oferă câteva date uluitoare despre mineritul din nord, dar mai ales despre ce s-a distrus. Cineva tot ar trebui să răspundă!Ministeriabilii de acum afirmă că vor redeschide mineritul din nord, pe exploatările miniere care sunt rentabile. Se au în vedere trei mine, pe culoarul Baia Sprie-Cavnic.Dar minele sunt inundate, şi după şase ani este foarte greu să le redeschizi. În plus, toată infrastructura din mină s-a distrus, apele de mină fiind acide, corozive. Ceea ce ar duce la costuri mari redeschiderea unei mine.

Presupunând că vor fi redeschise, ce se face cu minereul? Remin nu mai are nici o Flotaţie funcţională. La Cavnic, la Baia Sprie s-a distrus totul.

Ar fi Flotaţia Centrală, despre care oficialii Remin au afirmat în permanenţă că este conservată şi, la o repornire, ar fi funcţională.

Dar se pare că nu este chiar aşa. Fostul ministru, Marian Bivolaru, în anii ’90, ne-a declarat că povestea conservării Flotaţiei Centrale este o poveste. El fiind interesat de minerit, scrie, se documentează şi are legături cu sistemul.

„Flotaţia Centrală nu mai poate fi pusă în folosinţă! Când a fost oprită, a fost oprită cu tot cu steril în ea. Sterilul s-a cimentat. Apoi celulele de flotaţie sunt ruginite, găurite, duse. A rămas hala care nu a fost tăiată ca fier vechi. Mai sunt ceva mori, care ar putea fi funcţionale, dar nu se poate lucra”, a spus Bivolaru.

Presupunând că ar exista o Flotaţie, rămâne întrebarea ce se face cu produsul de flotaţie. În România nu mai există nici un combinat pentru rafinarea metalelor. Aici apare Romplumb ca fiind ultimul mohican.

La combinatul băimărean s-a lucrat la o linie de prelucrarea bateriilor uzate. O investiţie care nu s-a finalizat, deoarece s-a închis. Romii cu spirit de iniţiativă adună aceste baterii uzate şi le duc în Bulgaria, în Serbia, oriunde. În România nu se mai poate prelucra. Există în Bucureşti Neferal, o societate precum Romplumb, care prelucrează aceste baterii uzate. Este în capitală şi acolo nu se face teoria ecologismului de amatori. Ce afacere este cu bateriile uzate? Neferal dă 200 de dolari pe o cantitate de baterii, obţine plumbul electrolitic, pe care îl vinde cu opt sute de dolari. O afacere foarte rentabilă. Aşa ceva ar fi urmat să fie în Baia Mare. Pe de altă parte, exista posibilitatea ca pe structura combinatului să se poată cârpi instalaţie de rafinare, ceea ce s-a distrus la Phoenix. Evident, la alte cote, mărimi…Dar…

Acum se vede dezastrul, în toată nuditatea lui, din industria românească. În cei 23 de ani s-au făcut privatizări aproape dubioase şi rezultatul este că nu mai avem industrie. Toţi au promis marea cu sarea, dar după ce au pus mâna pe combinatele româneşti, le-au închis din motive ce nu stau în picioare. Nimeni nu a respectat angajamentele făcute în faţa statului Român, de investiţii şi retehnologizare. O dramă pe care o trăim în timp (i)real.

Nu se poate construi o economie fără a avea la bază industrie, iar la baza bazei sunt mineritul, metalurgia, industria grea. Exact ceea ce nu mai are România. Cine a trădat această ţară?

Tot din zona ministerului Economiei şi Industriilor am primit o altă informaţie interesantă. În România, autorităţile locale nu mai vor să ofere teren pentru construcţia unor iazuri de decantare, în ipoteza redeschiderii mineritului, nu numai aici, nu sunt amplasamente pentru iazuri şi flotaţii. Acest aspect complică foarte mult situaţia.

Mineritul şi flotarea implică existenţa unui iaz de decantare. La Cavnic există un iaz care a fost dat în folosinţă înainte de marea închidere, dar nu are flotaţie. Baia Sprie nu are iaz, nu are flotaţie.

Şi acum apar soluţiile care sunt în discuţie la nivel înalt. Prin prelucrarea iazului de la Flotaţia Centrală, cel care aparţine Romaltynului, se eliberează terenul care este al oraşului Baia Sprie. Acolo se poate construi un iaz conform, căptuşit, impermeabil. Acest iaz ar deservi mina din Baia Sprie, iar dacă nu se poate face o Flotaţie acolo, se poate aduce minereul la Flotaţia Centrală, retehnologizată, pe calea ferată existentă. S-ar putea aduce şi minereul de la Cavnic.

Am mai aflat că în zona între Şuior şi Baia Sprie, munţii din acest perimetru sunt bogaţi în minereuri. De fapt, acum se spune că aceste mine erau profitabile de mulţi ani, ele primeau subvenţia statului, dar ar fi rezistat şi fără ea.. Mai sunt în zonă şi posibile exploatări de suprafaţă, cu concentraţie de minereuri destul de bune: 1-2 grame per tonă. Fiind de suprafaţă, altfel se pune problema. Specialiştii băimăreni ne-au spus că a fost o politică voită a celor care au condus Compania la toate nivelurile, de a se deschide exploatări doar în subteran pentru a beneficia de sporurile salariale şi la pensionare. Povestea continuă…

Dar Şi CIP, cărbune în pulpă

Surprizele au continuat cu realizările inginerilor băimăreni.

Marin Bivolaru ne-a povestit că şi metoda cărbune în pulpă (CIP) a fost realizată de el, în anii ’80. O altă poveste uluitoare!

Proiectul Aurul a fost prezentat în 1994. Australienii au prezentat metoda de prelucrare a haldei de la Meda, respectiv CIP, cărbune în pulpă de absorbţie de cărbune. Australienii au susţinut că este brevetul lor, dar iată ce ne-a declarat Bivolaru:

„Australienii au spus că e brevetul lor, dar noi am scos acest brevet din 1985, Institutul. Nu ştiu de ce nu a fost aplicat, eu am plecat în minister, după Revoluţie, şi mi-a scăpat din vedere, şi nici nu aveam puterea de decizie. Dar aceste brevete CIP, la care am făcut pilotul, şi brevetul lui Oros, existau. Dar noi am cesionat aceste brevete Institutului din Baia Mare. Erau cunoscute aceste brevete. Când am ridicat problema, mi s-a răspuns că România nu are bani să realizeze aceste instalaţii, dar australienii au banii necesari. Ce a contat că au venit cu un brevet asemănător cu al nostru? Nu a contat! Nu ştiu de unde l-au avut, nu pot face acuzaţii, dar procedeul CIP are o istorie şi mai interesantă. Noi am descoperit noţiunea de cărbune în pulpă (ne-a explicat tehnic ce înseamnă, nu are rost să dăm detalii tehnice. În esenţă, este vorba de un cărbune poros care absoarbe aurul. Apoi, cărbunele îmbibat cu aur este prăjit, cărbunele se duce şi aurul rămâne. Faţă de cianuraţia clasică, creştea randamentul de extracţie de la 60% până la 85-90% n.red.).

Pe acest principiu a fost exploatat iazul Meda. Au fost crescute randamentele. De fapt, această metodă, CIP, nu a fost o exclusivitate a Băii Mari. La Gura Barza, în 1976, s-a lucrat la o astfel de instalaţie. Era doamna Popescu, cu un colectiv mare, care s-a ocupat de metodă. Au făcut o instalaţie care nu a mers.

M-am dus acolo să văd instalaţia, era aruncată undeva. Am stat două zile, am refăcut totul şi am găsit unde greşiseră cei de la Gura Barza. De fapt instalaţia pe care am făcut-o a fost o corecţie a greşelii de acolo. Inginerii români nu sunt cu nimic mai prejos ca alţii, din contră! Păcat că totul de duce de râpă”, a spus Bivolaru. 

Cel mai tare Institut de cercetări miniere din ţară

Dar mai sunt multe lucruri aflate şi care pun într-o nouă lumină tot ceea ce s-a distrus în Maramureş. După cum se ştie, în Baia Mare a existat Institutul de Cercetări şi Prospecţiuni Miniere (ICPM). A fost cel mai mare şi mai important institut de profil din ţară. Inginerii băimăreni au fost foarte buni, au fost ingineri de top. La acest Institut, vândut pe preţul unuia din lifturile acestuia, respectiv, vreo 900 de milioane de lei. Liftul, un miliard.

Este drept că a avut datorii, dar averea Institutului a constat în inteligenţa care lucra acolo şi în celebra arhivă cu planşele geologice, de pe zona Remin, dar şi de pe Apuseni, sau alte părţi din România. Tot la Institut au existat staţii pilot, de la rafinarea aurului, la cea pentru Wolfram. Totul a dispărut după o privatizare mai mult decât dubioasă. În toată această bulibăşeală, au fost brevete de invenţii ale unor ingineri băimăreni senzaţionale. Pentru piritele arsenioase de la Şuior au fost trei grupe de cercetare. La primul, cu tema bacteria care mănâncă arseniu, au lucrat, printre alţii, Vasile Oros, cel care are brevetul de invenţie, înainte de 1989.

Actualmente, Oros este decanul de la inginerie – Universitatea de Nord, pe stil vechi.Am discutat cu Oros şi acesta ne-a povestit despre acest brevet şi ce s-a mai cercetat. În echipa lui Oros a lucrat şi Marin Bivolaru, cel care a făcut proiectul staţiei pilot.

O altă temă de cercetare a fost metoda chimică realizată de inginerul Volcovinschi. Acesta a obţinut cele mai bune randamente de extracţie prin metoda sa. Peste 90%. Se foloseau nişte auto-cicloane, instalaţii chimice, etc., dar ea era foarte scumpă. A mai fost o temă pe metoda pirometalurgică, adică prăjirea piritelor, dar aici randamentele au fost mai mici de 40%.

Brevetul lui Oros şi echipa a obţinut un randament de 85%. Schematic spus, metoda este folosirea unei bacterii care mănâncă arseniu. Această bacterie este înregistrată în Bucureşti, la Institutul de profil.

Toate acestea au fost înainte de 1989. La momentul Revoluţiei, era funcţională. Este foarte curios că statul nu a dorit să folosească metoda pentru a prelucra piritele de la Şuior. Imediat după Revoluţie, legat de aceste pirite a existat o controversă ce a durat câţiva ani. BNR a susţinut că piritele sunt ale ei. Compania Remin a spus că nu, şi a avut loc chiar şi un proces, câştigat de Remin.

Este interesant acest aspect. BNR este cea care a spus că nu mai are nevoie de aur, concluzie care a dus până la urmă la pierderea poansonului de ţară.

Revenind la pirite şi metoda lui Oros şi pilotul lui Bivolaru, să spunem că a existat intenţia de a folosi metoda, dar a apărut proiectul Aurul. Australienii care au pornit uzina de aur nu au dorit brevetul lui Oros (Oros are două brevete). Ei au cumpărat din Liverpool brevetul unui profesor englez. Acesta folosea tot o bacterie, dar nu avea nici o instalaţie. Se punea bacteria pe un pat de pirită şi se lăsa să se dezvolte sub cerul liber. Metoda a dat greş, randamentele extrase au fost mici. După această aventură, s-a venit la Oros. Dar lucrurile au fost tărăgănate, a urmat accidentul şi australienii au plecat.

Noii proprietari, Transgold, au vrut să aplice metoda, dar a intervenit procesul cu statul ungar şi perioada tulbure de atunci. De aceea Transgold a renunţat la afacere. În momentul de faţă, piritele au fost vândute de Remin, după cum se ştie, şi vor fi prelucrate, probabil, în China, prin pirometalurgie, adică prăjirea în furnal. Arsenul în aer, iar aurul şi argintul rămân cu un randament mai scăzut. Profesorul băimărean afirmă că prin această metodă şi o parte din aur este „prăjit”.

Este strigător la cer că în Baia Mare, de aproape 30 de ani, este metoda prin care se pot prelucra piritele arsenioase cu un randament de 85%, iar noi le vindem, şi industria românească este moartă. Pentru conformitate, brevetul de invenţie este RO 105537.