Neoimpresionismul lui Ioan Anghel Negrean

Creaţia lui Negrean gravitează în jurul neoexpresionismului. Lucru explicabil, prin simpla corelare a sa la generaţia ‘80. A existat o puternică manifestare expresionistă a acelor ani, pe de o parte datorită tradiţiei româneşti, îndatorată formelor de manifestare a expresionismului avangardist al secolului trecut, iar, pe de altă parte, expresionismul românesc al anilor ‘80 constituind cea mai clară formă de protest la adresa artei oficiale, cu alte cuvinte, de frondă la adresa tendinţei de ideologizare şi politicizare a artei în regimul comunist.

Pentru a înţelege creaţia lui Negrean, avem nevoie de o privire de ansamblu a acesteia de la începuturi până în prezent. Se pot identifica astfel particularităţi specifice în creaţia sa. Ceea ce rămâne constant este, în cea mai mare parte, stilistica-i caracteristică şi anume gestica dezinvoltă, desenul esenţializat şi stilizat.

De fapt, în interiorul matricei expresioniste artistul interpune, contrar reperelor care au definit la origini acest curent, elemente cu totul din afara expresionismului. Dacă expresionismul de început de secol XX avea ca preocupare principală componenta socială, şi această preocupare era rostită direct, la Negrean, în creaţia sa din anii ‘80, rostirile sunt aluzive în ciclurile sale: cuiburile, medaliile, ferestrele, oglinzile. Peisajele sale din acea perioadă sunt mai degrabă peisaje generice decât urmăresc localizarea unui reper spaţial.  

Culoarea, la început reţinută, rămâne oarecum tributară matricei din care-şi extrage seva creatoare. Treptat, artistul se eliberează de canonul cromatic restrictiv, dramatic prin exacerbarea acordurilor griurilor, forţa dramatică la Negrean fiind susţinută de saturaţia culorilor primare, de pasajele de negru, de dinamismul figurilor sale stilizate. Locul contrastelor temperate este înlocuit de violenţe cromatice de o expresivitate dramatică.

Un desen de o forţă rar întâlnită, însoţit de o exuberanţă cromatică şi de o gestică dezinvoltă le găsim în ciclul “Delirium vivens” de la începutul anilor ‘90. După cum artistul mărturiseşte, acest ciclu nu este lipsit de implicare socială, dezvăluind impactul pe care imaginea femeii îl are în societatea românească postrevoluţionară. Nudurile sale sunt redate în cheie dramatică, ca o replică la nuditatea comercială a pornografiei presei de can-can.

Plăsmuirile sale sunt redate în aceeaşi cheie stilistică şi aşezate pe aceleaşi coordonate cu motivele din arealul realităţii vizibile. Norii săi sunt la fel de materiali ca şi Criştii, ca şi florile, ca şi dealurile.

Deşi expresionismul, mai totdeauna, se referea la contemporaneitate (de unde îşi extrage motivele), Negrean foloseşte arhietipul (ciclul “Evelor”, “Pomul Vieţii”). O înţelegere particulară a Criştilor săi răstigniţi, a Evelor sale, decurge din esenţializarea giaccometiană a formei corpului uman, ceea ce-l apropie de tradiţia bizantină.

Artistul rămâne în sfera universalului, chiar atunci când pictează flori sau când, inspirat de dealurile băimărene, caută forme şi metamorfoze ale unui deal universal.

De mulţi ani artistul a înlocuit pensula cu cuţitul de paletă, plasticitatea fiind una din preocupările sale de bază, pasta picturală la Negrean fiind o materie colorată din care plămădeşte universul său particular, ale cărui elemente sunt acumulări ale vizualului proiectate pe o solidă viziune care filtrează şi recompune realul şi imaginarul său. Aceeaşi preocupare pentru plasticitate ca şi la abstracţi, artistul rămânând însă în limitele figurativului.

O forţă creatoare lucidă, o viziune artistică limpede, o plăsmuire plastică energică. Sunt trei dintre trăsăturile esenţiale ale creaţiei lui Ion Anghel Negrean.

Dr. Dorel Topan