,,Nemuritorul” Marinel Petreuş

CÂTE CEVA...

Tu ne-ai fost soț, tată, frate, unchi și verișor

Cumnat, prieten, proptea, coleg și profesor,

Ca să ne fie bine și să uităm de-amar

Când viața asta ne-a pus pelinul în pahar.

O punte de trecere între folk și folclor

Ai fost, ești și ne rămâi balsam ocrotitor,

Suspinul lin și lacrima înăbușită,

Tăcerea străină din strofa răvășită,

De preamultul drag, de dor sfânt și de dăruire,

Într-o viață scurtă și-o moarte prin răstignire,

Printre balade, doine, ,,de horit” și ,,de strigat”,

La cântul de leagăn, însoțire și colindat.

Râvnită și blestemată scândură de scenă,

Ceasuri lungi i-ai fost mamă vitregă, hienă,

Te-ai silit, grăbită, viața cucului să-ncui,

Să-i furi glasul dulce, versul și lumina lui!

Fie scândura de paltin, de brad ori de nuc,

I-a fost glasul rar, trist și mândru, ca de cuc,

A horit de dor, de jale și de tristețe

Bănuit că nu prinde ani la bătrânețe.

Zile și nopți, cântec de joc și voie bună,

Da-i venea să urle, privind la lună plină,

Să se știe până la cer și mai departe

Că norocu-i zace, stingher, în altă parte.

Dar va hori de-acum și în locuri mai bune,

Unde rugina lacomă nu mușcă din strune,

Va trâmbița în munți bătrâni, la stâne și la oi,

În codri, la izvoare și la pășuni cu trifoi,

De petrecere și de trecere prin fire,

De la botejune, nuntă și prohodire,

Despre viața veșnică, mântuitoare,

Pentru tot sufletul viețuitor sub soare.

                Nu ne va fi dat niciodată să aflăm ,,câtă durere are sufletul când se desparte de trup”, mai cu seamă atunci când îl imploră pe Dumnezeu ca despărțirea să nu se ,,nimerească” la jumătatea zilelor omului. Sufletul, fiind nemuritor, nu are vârstă, dar cunoaște și înțelege ,,durerea, întristarea și suspinarea”, visele și visurile, eșecurile și biruințele, căderile și ridicările, îmbrățișările și despărțirile. Sufletul este cel care ne descoperă, în oglindă, ,,ca în ghicitură”, diferența dintre ,,aici” și ,,dincolo” și, totuși, noi continuăm să numărăm anii de-a valma, așa  cum numărăm luptele, fie că sunt câștigate sau pierdute. Însă, dacă au fost câștigate o mie de lupte și a fost pierdută doar una, ne gândim doar la cea pierdută, ultima, la lupta cu moartea. Oare a numărat cineva câtă luptă are de dus trupul, după aflarea unui diagnostic nimicitor, până să piardă ultima luptă? Oare se întreabă cineva cu cine se dă, de fapt, ultima luptă? Cu moartea sau cu viața?

            Nu contează câți ani trăim, ci doar cât sens dăm anilor pe care îi trăim. Nu e important cât și unde trăim, important este cum și cât am pus din noi în fiecare clipă trăită. Sufletele pleacă din lumea aceasta doar în momentul în care au dăruit mai mult decât au primit: de la oameni, de la lume, de la Dumnezeu. Anii sunt irelevanți, anotimpurile rămân aceleași, luna și soarele își văd nestingherite de dansul lor ritualic, iar apa, oricât ar fi de tulburată, de zgomotoasă și de clocotitoare, nu cunoaște decât două maluri. Cu toate astea, cei mai mulți dintre noi construim pe pod... Câțiva, puțini, în trecerea lor pe pod, încearcă să ne convingă că, în ciuda evidențelor,  apa este lină, limpede, răcoroasă și odihnitoare și vor să ne amintească de existența celuilalt mal, îndreptându-se cu pași repezi înspre el. Așa a și făcut Marinel. S-a grăbit să ne arate cu toată ființa sa tărâmul celălalt. În acest timp, priveam neputincioși, cu ochii umeziți, cum se îndepărta de noi o făptură sleită de puteri, traversând podul și cărând în spate ,,povara” dulce-amară a vieții sale: o chitară ușoară ce devenea tot mai grea, cu fiecare pas făcut, cu fiecare strofă cântată, cu fiecare acord atins... La un moment dat, „omul-chitară” a devenit „chitară-om” și de departe am zărit, la orizont, doar o singură umbră... Deveniseră una și aceeași persoană.

            Mulți l-au văzut pe scenă sau în culise, în sălile de clasă, de nunți sau de spectacole, mulți l-au auzit cântând, mulți l-au apreciat, dar puțini i-au cunoscut rănile și durerile. Și-a mărturisit neputințele la limita sensibilă dintre zongoră și chitară, dintre ceteră și vioară, dintre horea lungă care „alungă” și baladă, dintre versificări și versuri. S-a făcut tuturor de toate și a făcut-o, de fiecare dată, bine: de la folk la muzica populară și de la muzică clasică la muzica ușoară și de jazz, de la priceasnă la colind, de la omul asumat, serios și hotărât, la „Omul bun”, înțelegător și iertător, de la omul frumos la omul ,,fain”.

            Dacă muzica folk, prin acordurile și versurile compuse, i-au pus în valoare latura sa sufletească  de o sensibilitate aparte, muzica tradițională maramureșeană autentică a lăsat să se întrevadă vibrația, fibra și originile moștenite din familie, reprezentațiile sale atingând niveluri de interpretare vecine cu patosul, trăirea și emoția fără grade de comparație (care ori există, ori nu există), a cântecelor ancestrale auzite vreodată pe pământ românesc.

            A fost modest, nu s-a lăudat, nu s-a trufit, n-a dat lecții altora, ci doar a sugerat, s-a adaptat, a ascultat, a înțeles, a tăcut. Din când în când a glumit: cu tâlc, înțelept, fără ironii și fără răutate. Ar fi avut atâtea să ne spună, dar a preferat să n-o facă.

            Se pare că ne spune mai multe acum, de când e plecat dintre noi. Abia acum unii au aflat că în viața lui toate erau la intensitate maximă, cu încărcătură emoțională dublă, în căsnicie, în familie, în carieră. A scris, a compus, a interpretat, a cântat, a legănat, a dezmierdat, a încurajat, a dăruit, a iubit, a transmis și a lăsat mult în urma lui, pe lângă durere, regret, suspin și lacrimă, câte ceva din ce n-am înțeles atunci, dar înțelegem acum: dor, drag, seninătate și amintiri plăcute.

            Mulți au fost cei care l-au înțeles și l-au ajutat. Le mulțumește, prin glasul său trist și inconfundabil, ca o poezie, în toate înregistrările audio și video care vor trece testul timpului și vor rămâne, peste generații, simbol al autenticității sufletului românesc, ce prin cântec a străbătut veacuri, furtuni și valuri.

            Nu cred să fi cunoscut la viața mea un om mai puternic decât Marinel! Nu s-a plâns de nimic, nu a învinuit și nu a judecat pe nimeni. Cred că știu câte ceva despre dimensiunea, greutatea și forța cuvintelor, fie ele scrise, rostite sau șoptite și, tocmai de aceea, mă văd nevoit să recunosc și să admir valoarea, calitatea și lecția de viață rămase în urma acestui suflet dăruit și dăruitor nouă tuturor.

            Amintirea lui, din neam în neam, din generație în generație, din acord în acord... Veșnică pomenire!

Pr. Dorel Michiș, 30.08.2024