Nemuritor şi cald

L-am crezut nemuritor. Vorbea despre dorul de nemurire şi Marea Întâlnire cu Dumnezeu, cu acea duioşie în glas şi acel dor cu care vorbeşte omul despre casa natală. A spus, de nenumărate ori, că nu îi e frică de moarte, pentru că moartea e doar o poartă spre nemurire. Dar sunt convinsă că el, care le ştia pe toate, ştia că nouă ne e de fapt frică de acest moment, de clipa teribilă în care ÎPS Justinian va pleca.

Văzând, zilele acestea, miile de credincioşi care s-au perindat pe lângă sicriul Înaltpreasfinţiei sale, mi-am dat seama câtă dreptatea avea.

ÎPS Justinian a ştiut să creeze o legătură specială cu fiecare dintre noi şi să ne facă pe fiecare să ne simţim speciali. Toţi acei oameni plânşi ştiau că am pierdut un Arhiereu dar am câştigat un Sfânt. Şi ştiau că ÎPS rămâne la fel. Doar că le era frică că ei nu vor rămâne la fel.

Bătrânelul acesta firav, cu surâs de bunic blând, a avut putere, credinţă şi dragoste cât să ne dea nouă tuturor. El, cu mâinile lui firave, sprijinea întreaga noastră lume, ca să nu ne prăbuşim sub neliniştile, grijile şi slăbiciunile noastre. Râdea cu dragoste şi blândeţe de mizilicurile noastre şi ne încredinţa că totul va fi bine.

Oamenii aceia, toţi fiii săi duhovniceşti, se temeau de acest moment pentru că ştiau că lumea nu va mai fi la fel fără ÎPS Justinian. Pentru că el era „umbrela”  tuturor şi chezăşia că, în faţa zâmbetului şi rugăciunii lui, orice rău se topeşte.

Îl văd parcă zâmbind şăgalnic şi spunând apăsat: „Nu sunteţi singuri, nu vă simţiţi orfani”. Şi încheind cu o binecuvântare şi trei Amin, aşa cum îi plăcea să repete, de trei ori, în cinstea Sfintei Treimi.