Neînvinsul Duce de Marlborough

Ioan BOTIŞ

John Churchill, I Duce de Marl­bo­rough (n.26 mai 1650 - d.16 iunie 1722) a fost un general şi politician englez. Cariera sa s-a desfăşurat de-a lungul domniei a cinci suverani, de la Carol al II-lea al Angliei până la George I al Marii Britanii. A început să se facă remarcat în timpul domniei lui Carol al II-lea, dar datorită regelui Iacob al II-lea, protectorul său pe când era Duce de York, a obţinut primele avansări, devenind generalul armatei regale. În 1685, când Iacob al II-lea a devenit rege, Churchill a avut un rol fundamental în sufocarea Rebeliunii lui Monmouth şi în asigurarea autorităţii regelui, dar în 1688 l-a trădat pe Iacob trecând de partea protestanţilor, a lui William de Orania şi a Mariei Stuart.
William de Orania, devenit rege cu numele de William al III-lea, l-a numit conte de Marlborough şi i-a încredinţat comanda armatei engleze în Irlanda în timpul războiului Marii Alianţe. Apoi poziţia lui Churchill la curte a fost destul de importantă până în momentul în care s-a descoperit că acesta purta o corespondenţă secretă cu regele exilat, Iacob al II-lea şi cu susţinătorii acestuia. A fost arestat şi închis temporar în Turnul Londrei; a fost eliberat în 1694 şi, datorită influenţei soţiei sale Sarah, prietenă cu viitoarea regină Anna Stuart, şi-a recăpătat proprietăţile şi titlurile, primind titlul de Căpitan-General al armatei engleze. A participat la Războiul de Succesiune Spaniol împotriva regelui Ludovic al XIV-lea, în care a obţinut victorii strălucitoare, care l-au imortalizat drept unul din cei mai mari generali din istorie.
S-a retras din viaţa publică în 1711, la re­şedinţa sa, Palatul Blenheim, din cau­za opoziţiei multor membrii de la curte. S-a întors pe scena publică în timpul domniei lui George I. Lovit de un ictus, a murit în 16 iunie 1722, la vârsta de 72 de ani.

Ambiţia sa insaţiabilă l-a propulsat de la obscuritate în centrul scenei aface­rilor britanice şi europene, devenind cel mai bogat dintre supuşii reginei Anna. Legăturile sale familiare i-au adus o reţea de relaţii pe scena europeană (sora sa Arabella Churchill a devenit amanta lui Iacob al II-lea, iar fiul lor, ducele de Berwick, a fost unul dintre cei mai mari mareşali ai lui Ludovic al XIV-lea).

De-a lungul celor zece campanii conse­cutive ale războiului succesiunii spa­niole, Marlborough a fost capabil să for­­meze şi să menţină o coaliţie discor­dantă, prin simpla forţă a per­sonalităţii sale, permiţând armatei britanice să ajungă la un nivel pe care nu îl cunos­cuse din Evul Mediu. Chiar dacă nu a reuşit să obţină capitularea totală a duşmanilor săi, victoriile sale au pro­mo­vat Anglia la statutul de mare pu­tere, asigurându-i astfel o prosperitate crescândă în cursul secolului al XVIII-lea. A fost comparat cu Alexandru Ma­cedon şi cu Scipio Africanul, deoarece a fost unicul conducător militar britanic care şi-a încheiat cariera neînvins.
John Churchill s-a născut la un an după decapitarea regeluiCarol I al Angliei, în urmarăzboiului civil englez şi a fost fiul lui Sir Winston Churchill şi al soţiei acestuia, Elizabeth Drake. Tatăl său, în timpul războiului civil, a rămas fidel cauzei regaliste, împotriva Parlamen­tului. După victoria armatei parlamentare şi instaurarea Common­wealthului, familia Churchill a căzut în dizgraţie. John şi sora sa mai mare, Arabella au crescut în condiţii modeste pe toată durata Commonwealthului.
Odată cu „Restaurarea” din 1660 şi urcarea pe tron a lui Carol al II-lea al Angliei, fiul regelui decapitat, soarta familiei Churchill se schimbă. Winston Churchill a fost recompensat pentru că a rămas fidel cauzei regaliste: în 1661 a devenit membru în noul Parlament ca reprezentant al oraşului Weymouth, şi, în semn de favoare regală, i s-a restituit tot ceea ce pierduse în timpul războiu­lui.
În 1662, regele l-a numit Commissio­ner for Irish Land Claims, astfel toată familia s-a transferat la Dublin.
În oraşul irlandez, tânărul John a frec­ventat Dublin Free School, dar anul ur­mător tatăl său a fost rechemat în Anglia pentru o funcţie de prestigiu la Whitehall, iar John a frecventat St. Paul's School din Londra. Regele nu
s-a limitat să-l ajute pe Winston Chur­chill în cariera sa: Arabella, fiica mai mare a lui Winston, a devenit în 1665 domni­şoara de onoare a ducesei de York, Anne Hyde, cumnata regelui, şi pu­ţin târziu John a devenit pajul Du­celui de York,fratele regelui. 
Alături de ducele de York, fratele mai mic al regelui şi succesorul său la tron, tânărul John a avut posibilitatea de a se apropia de lumea militară. Împins poate şi de duce, pasionat de arme şi marină, John a luat decizia de deveni soldat. În 14 septembrie1667 a obţinut un post în King's Own Company, iar mai târziu a făcut parte din corpul de infanterie Grenadier Guards. Anul următor, 1668, a plecat într-o misiune militară în Tanger, care făcea parte din dota proas­petei soţii a lui Carol al II-lea,Caterina de Braganza. A rămas în Africa de Nord trei ani, timp în care şi-a desă­vârşit experienţa militară, participând la mici conflicte armate împotriva maurilor.

În 1671, la douăzeci şi unu de ani, s-a întors la Londra, unde, datorită recentelor sale experienţe pe tărâmuri îndepărtate şi a manierelor, descrise de Lordul Chesterfield drept irezistibile, a atras atenţia uneia din principalele favorite a regelui, Barbara Palmer, Ducesă de Cleveland. Dar relaţia cu ducesa s-a dovedit curând periculoasă pentru tânărul soldat, datorită poziţiei acesteia la curte. Multe surse istorice confirmă că prima fiică a lui Barbara Palmer, s-a născut din relaţia cu Churchill şi nu era fiica regelui.

În 1672, s-a întors pe mare şi a luat parte la bătălia de la Solebay, împotriva flotei olandeze, în cel de-al treilea război anglo-olandez. Alături de Iacob, duce de York, şi de Edward Montagu, I conte de Sandwich, John Churchill s-a demonstrat un foarte bun ofiţer de marină şi a primit funcţia de Lord High Admiral's Regiment.

În 1673 a luat parte la asediul de la Maastricht, în care trupele lui Ludovic al XIV-lea al Franţei luptau împotriva armatei Provinciilor Unite. Churchill, care lupta de partea francezilor, s-a făcut remarcat în timpul bătăliei. Casa regală engleză l-a recompensat pentru că a salvat viaţa ducelui de Monmouth, fiul nelegitim al regelui Carol al II-lea, iar casa regală franceză i-a recunoscut meritul de a fi apărat cu îndârjire una din părţile fortificate ale oraşului. Ludovic al XIV-lea l-a lăudat personal pe tânărul Churchill.

Între timp, Parlamentul, ostil fran­cezilor catolici, a ordonat retragerea armatei engleze din războiul Olandez; în ciuda decretului Parlamentului, câteva regimente engleze au rămas pe continent continuând să lupte alături de francezi. În 1674, Churchill, care lupta încă alături de francezi, a fost numit colonelul unui regiment, şi a luptat alături de unul din cei mai mari generali din acea vreme, mareşalul Turenne. După istoricul britanic Thomas Babing­ton Macaulay, mareşalul Turenne a avut numai cuvinte de laudă şi apre­ciere la adresa tânărului Churchill. În lunile următoare, Churchill a participat la numeroase bătălii, printre care bătă­lia de la Sasbach, din iunie 1675, în tim­pul căreia a murit mareşalul Tu­renne.

După sfârşitul războiului, Churchill s-a întors în patrie. Sosit la Londra, a locuit la Palatul St. James, reşedinţa preferată a regelui şi a curţii. Acolo a cunoscut-o pe Sarah Jennings, o tânără domnişoară de companie în vârstă de cincisprezece ani, de care s-a îndrăgostit. Tatăl lui Churchill, nemulţumit de comportamentul tânărului, i-a propus să se căsă­torească cu Catherine Sedley, o contesă bogată care fusese amanta regelui. Cu toate acestea, în iarna 1677-1678, Churchill s-a căsătorit în secret cu Sa­rah, probabil în unul din apartamentele ducesei de York.
În anii care au urmat, Churchill a primit de la rege o importantă sarcină diplo­ma­tică: a plecat pe continent, pentru a începe tratativele pentru o alianţă între Anglia şi Provinciile Unite. La Haga, unde olandezii împreună cu spaniolii se pregăteau pentru războiul împotriva Franţei, Churchill a luat contact cu William de Orania şi întâlnirea lor, în afară de faptul că a demonstrat calităţile de diplomat ale lui Churchill, părea să confirme o alianţă între Anglia şi Olan­da. Totuşi, din cauza contactelor amicale constante dintre Anglia şi Franţa şi din cauza reticenţei lui Carol al II-lea de a se alia cu olandezii împotriva verişorului său, Ludovic al XIV-lea, tentativele diplomatice ale lui Churchill au dat greş. La întoarcerea sa la Londra, a fost primit cu entuziasm şi a fost numit General de brigadă, în vederea unui război iminent. Dar Tratatul de la Nimega din 1678, semnat de majoritatea marilor puteri europene, a pus capăt războiului.

În 1683, Churchill a fost trimis ca şef al delegaţiei engleze care l-a însoţit pe prinţul George al Danemarcei din ţara sa natală, la Londra, unde s-a căsătorit cu prinţesa Anna, în vârstă de 18 ani, fiică mai mică a ducelui de York. Prin această căsătorie, Anglia se asigura că moştenitorii tronului vor fi protestanţi.
La moartea lui Carol al II-lea în 1685, fratele său catolic, Iacob, a urcat pe tron cu numele de Iacob al II-lea. Churchill a fost numit guvernator al Companiei Golfului Hudson. A fost confirmat Lord of the Chamber şi ridicat la rangul de Pair al Angliei ca Baron Churchill de Sandridge în Hertfortshire, primind un loc în Camera Lorzilor. Churchill a fost promovat la gradul de general-maior pe 3 iulie, iar în luna august a primit gradul de colonel al gărzilor de corp.
În 5 noiembrie1588, William de Orania a invadat Anglia, susţinut de o mare parte a nobililor protestanţi. Iacob l-a promovat pe Churchill general-locotenent al armatei şi i-a ordonat să-i învingă pe invadatori. Churchill însă, după o şedinţă a Consiliului de război, în noaptea de 24 noiembrie s-a strecurat afară din tabăra regală şi însoţit de aproximativ 400 de soldaţi a plecat spre William, la Axminster. Acest fapt presupunea ca şi armata să-l urmeze, ceea ce l-a pus pe Iacob într-o situaţie di­ficilă. Iacob a fugit în Franţa cu soţia şi fiul său.

Revoluţia Glorioasă a luat sfârşit fără mari vărsări de sânge, iar Churchill a fost chemat să facă parte din Consiliul Privat al Regatului Unit în februarie 1689, iar în aprilie a fost făcut Duce de Marlborough. În 1689, Churchill a comandat armata engleză împotriva francezilor în Flandra. Marlborough a rămas în afara sferei publice mare parte din anii următori, deoarece William al III-lea nu avea încredere deplină în fostul susţinător al Stuarţilor.
Reabilitat, a obţinut numeroase victorii şi a fost de asemenea acreditat pentru fon­darea unei noi şcoli de strategie mi­litară. Marlborough a fost şi un diplomat abil, nu numai un bun general. În deceniul în care a avut comanda, 1702-1711, Marlborough a luptat în cinci mari bătălii şi a asediat şi capturat peste cincizeci de cetăţi inamice.
Marlborough a fost salutat şi sărbătorit de popoarele şi curţile Europei, respectat nu doar ca general, dar şi ca prinţ al Sfântului Imperiu Roman.
În 1714, a fost numit din nou căpitan-general, maestru general şi comandant de artilerie al Gărzii; ducele a devenit din nou un om influent la curte. Dar în 28 mai 1716 a suferit un accident cerebral la Holywell Chamber. Acesta a fost urmat de un altul în noiembrie, de data aceasta la casa lui Palatul Blenheim. În 16 iunie 1722 suferă un alt atac cerebral, şi moare în prezenţa soţiei şi a ultimelor fiice care îi supravieţuiseră, Henrietta Godolphin şi Mary Montague. A fost înmormântat în capătul de est al capelei lui Henric al VII-lea, la Westminster Abbey, dar în conformitate cu instrucţiunile lăsate de Sarah, care a murit în 1744, rămăşiţele sale au fost transferate în capela de la Blenheim.

Un om devorat de ambiţie

Marlborough a fost devorat de ambiţie, urmărit necontenit de setea de avere, de putere şi promovare socială, ceea ce i-au adus faima de a fi zgârcit şi lacom. Aceste trăsături poate au fost exagerate, dar, Trevelyan notează, că aproape toţi oamenii de stat din acea epocă, au încercat să strângă bani în detrimentul public: Marlborough era divers de aceştia, deoarece şi-a afişat în mod public setea de avere. În căutarea faimei şi pentru a-şi apăra interesele personale, s-a dovedit nemilos, după cum arată dezertarea lui în timpul lui Iacob al II-lea. Reputaţia sa se bazează mai mult pe faptele sale ca militar, decât ca om de stat şi curtean.
Din punct de vedere politic, Marlborough a avut o cunoaştere rară a problemelor majore. În calitate de militar, el a preferat lupta pe câmpul de bătălie, asediilor. A fost un maestru în evaluarea principalelor caracteristici ale inamicului pe câmpul de luptă.
Ca manager, Marlborough a fost de asemenea fără egal, atenţia la detalii a lăsat rareori trupele sale neaprovizionate şi armata sa sosea la destinaţie intactă şi aptă de luptă. Preocuparea sa pentru bunăstarea soldaţilor, capacitatea de a inspira încredere şi dorinţa sa de a împărtăşi pericolele în război, au făcut să fie adulat de trupele sale: Această gamă de calităţi, au făcut ca el să fie un om deosebit. Chiar şi adversarii săi i-au recunoscut calităţile. Succesele sale au fost posibile şi datorită rezistenţei sale enorme, voinţei şi auto-disciplinei.