Negarea unei jumatati de secol de viata artistica baimareana

Am mai scris despre asa-numita „Noua colonie de pictura de la Baia Mare”, infiintata pe la mijlocul anilor ’90 sub patronajul Episcopiei reformate de pe langa Piatra Craiului, condusa de revendicatorul a orice-i trece prin minte, episcopul rau format Laszlo Tokes. Expozitia organizata la Pécs (Ungaria) a prilejuit si lansarea unui album care reitereaza ideea aberanta lansata pe piata la Szentendre: Scoala baimareana de pictura a murit dupa 1944. Luna trecuta, Ágoston Vésö, a organizat o expozitie la Pécs cu lucrarile pictorilor reuniti in aceasta colonie. Din cele 37 de lucrari expuse, doar doua sunt semnate de artisti de etnie romana (Nicolae Suciu si Simion Pop). Am mai scris si despre evidenta discriminare pe criterii etnice realizata de cetateanul Vésö, dar nu acesta e subiectul materialului de fata. Cu ocazia minunatei expozitii de la Pécs, a fost lansat si un album care cuprinde reproduceri dupa lucrarile expuse de artistii „noii colonii” si cateva fotografii cu artistii in cautare de motive si de inspiratie. Problema nu e legata de imagini, ci de textul care deschide albumul, text semnat Ágoston Vésö. Zice omul ca: „Primele clipe de viata ale Scolii de pictura baimarene, ca orice inceput, nu erau lipsiti de neintelegeri.” Cu siguranta Vésö manuieste penelul mai bine decat condeiul, dar nici asta n-ar fi o mare problema, sau un mare problema daca asa vrea Ágoston. Resuscitatorul Vorbind despre centenarul Scolii baimarene de pictura, Vésö afirma urmatorul fapt: „clipa invierii a devenit realitate.” Cu vreo cateva paragrafe mai jos, artistul afirma ca scopul Coloniei Pictorilor Peisagisti este acela de a reinvia traditiile picturii baimarene „in vederea atingerii unor parametri artistici mai exigenti.” De aici incep problemele. Stiu ca se apropie Pastele catolicilor si reformatilor, dar tot n-am priceput despre ce invieri si reinvieri vorbeste Vésö. De la episodul Szentendre, a inceput sa ma irite profund ideea asta repetata deja obsesiv, idee potrivit careia Scoala de pictura de la Baia Mare a raposat dupa perioada horthista, tot ceea ce a urmat pe taramul creatiei artistice fiind „altceva”. Daca inteleg eu bine, Vésö vrea sa faca impreuna cu Jenö Murádin (tipul ala care scrisese despre premiera artistica de la Szentendre) un duet al gandirii pacatoase. Pentru ca sa invie ceva, sau sa reinvie, acel ceva trebuie sa moara mai intai. Cred ca pana aici am scris asa de logic, incat o sa poata intelege si Gusti, individul care se vrea un fel de resuscitator al Scolii baimarene de pictura. Afirmatia potrivit careia Scoala baimareana de pictura ar fi murit dupa al doilea razboi mondial si ca Vésö este omul care a reinventat-o la jumatatea deceniului trecut are aceeasi valoare de adevar ca si ideea ca Ágoston a inventat roata, apa calda, mersul pe jos si fluieratul. In sprijinul memoriei lui Vésö Ii aducem aminte lui Vésö ca intre momentul „mortii” si cel al resuscitarii Scolii baimarene de pictura, momente care exista numai in capul lui si in cel al lui Muradin, in Baia Mare au activat numerosi artisti plastici maghiari sau romani. Daca tot vrea Vésö sa separe lumea artistica pe criterii etnice, ii facem damblaua si ii grupam pe acelasi criteriu pe artistii care au activat dupa al doilea razboi mondial in Baia Mare. Deci, dupa parerea lui Vésö, urmatorii artisti au creat mediocru, submediocru sau foarte prost: Grupul artistilor etnici maghiari: Ziffer Sandor, Andras Mikola, Agricola Lydia, Nagy Oszkar, Kiss Margit Thorma, Csikos Antonia, Weith Laszlo, Verkely T. Imola, Erdös Pal, Bitai Zoltan, Dudas Gyula, Gabor Törös, Szanto Andras, Györy Csaba, Iudith Craciun. Grupul artistilor etnici romani: Petre Abrudan, Alexandru Sainelic, Gheza Vida, Traian Hrisca, Mihai Olos, Ilie Camarasan, Nicolae Apostol, Gheorghe Craciun, Ioan Anghel Negrean, Traian Moldovan, Dorel Petrehus, Ioan Marchis, Valentin Muste, Maria Maris Daraban, Aurel Cucu, Cristina C. Parvulescu, Rodica B. Balas, Nicolae Balas, Laura Ghinea, Valer Sasu, Valentin Itu, Dorel Topan, Nicolae Suciu si Simion Pop. Speram ca memoria lui Vésö nu este refractara ca o caramida de cuptor de forja si ca aceste nume ii spun ceva. Mai ramane sa observam ca Vésö face o „tabula rasa” dintr-o viata artistica cu o istorie de jumatate de secol din care singurul viabil ar ramane doar el insusi, vreo 50 de etnici maghiari de prin toata Europa si doar doi artisti baimareni de etnie romana, artisti care, oricum, au avut doar statutul de invitati in cadrul coloniei. Pe langa toate astea, e interesant faptul ca aceasta „reinviere” si-o propun membrii unui grup autointitulat in mod fraudulos „Noua colonie de la Baia Mare”, cincizeci de artisti, dealtminteri respectabili, dar care n-au nici o legatura cu Baia Mare. N-ar fi igienic daca nu ne-am intreba si despre ce „parametri artistici mai exigenti” face vorbire Gusti, om care intra in contradictie cu propria lui gandire fara nici un fel de respect de sine. Exista doua variante: ori Scoala de pictura a murit dupa ’44 si atunci nu poate fi vorba de nici un fel de parametri artistici, ori Vésö se refera la primii 50 de ani de existenta a Scolii baimarene si e nemultumit de parametri artistici atinsi de Simon Hollósy, spre exemplu. Ceea ce iarasi nu-i prea elegant din partea lui... Ioan BOTIS botis@gazetademaramures.ro