„Nebunul” Arcimboldo - interpretul culturii „magico-cabalistice”

La 11 iulie 1593, a murit Giuseppe Arcimboldo, bolnav fiind de calculi de retenţie urinară. Arcimboldo a fost considerat un interpret al culturii „magico-cabalistice”, caracteristică secolului al XVI-lea, şi al acelui manierism ce avea să urmeze picturii renascentiste. Personajul încă suficient de misterios, în ciuda unor date certe ale biografiei sale, continuă să fascineze.     

Giuseppe Arcimboldo s-a născut la Milano, în anul 1527. A fost un pictor italian exponent al manierismului, cunoscut mai ales datorită figurilor alegorice executate prin combinaţia diverselor obiecte şi vieţuitoare (fructe, legume, peşti, păsări) şi cărţi, legate metaforic de subiectul reprezentat.

Tatăl său, Biagio Arcimboldo, descendent dintr-o ramură secundară a unei familii aristocratice milaneze, era pictor, angajat pentru decorarea Domului din Milano. Contactul precoce al lui Giuseppe cu arta şi literatura a fost favorizat de relaţiile de prietenie ale tatălui său cu Bernardino Luini, elev al lui Leonardo da Vinci. În atelierul patern, Giuseppe şi-a început activitatea artistică către anul 1549, lucrând în special la schiţele pentru realizarea vitraliilor din Dom.

Lui. se atribuie ciclul de 48 de compoziţii pe tema vieţii Sfintei Caterina din Alexandria, vitralii realizate în 1556 de un maestru german. Arcimboldo avea deja în acel timp faima unui pictor valoros. Ultima apariţie a numelui său în arhivele Domului din Milano datează din anul 1559, cu referinţă la realizarea desenului pentru o tapiţerie destinată Domului din Como; motivele altor şapte tapiserii îi aparţin probabil tot lui, ţinând seama de tematică şi de stilul caracteristic al bordurilor bogate.

Trebuie menţionat că Giuseppe Arcimboldo şi-a desfăşurat marea majoritate a carierei efectuând pictura de inspiraţie religioasă pentru mai mulţi suverani din afara Italiei. El

şi-a început cariera cu schiţe pentru vitralii. Şi-a arătat şi talentul de decorator de interioare, scenograf şi creator de costume exotice şi măşti groteşti, toate dând măsura imaginaţiei incredibile a lui Arcimboldo. 

Metaforele vizuale ale tânărului Arcimboldo au rupt toate barierele imaginaţiei artistice ale acelei epoci, astfel încât „jocul de-a natura” al lui Giuseppe Arcimboldo i-a atras şi porecla de „nebunul”. Mintea iscoditoare a adolescentului a simţit nevoia de a-şi exprima talentul într-un mod cu totul nonconformist, într-o epocă în care inovaţiile stilistice se înregimentau în jurul temelor clasice, „obligatorii”: scene biblice şi mitologice.

Tânărul Arcimboldo, înfruntându-şi cu nonşalanţă primejdia marginalizării, a inventat un nou concept artistic, şi anume acela al portretului compozit. Natura şi obiectele cotidiene ale vieţii domestice au reprezentat materia primă pentru personajele sale fantastice. Unii critici chiar s-au întrebat dacă nu cumva pictorul italian a suferit de vreo boală mentală care să-i „aprindă” spiritul în acest mod.

Dar era secolul al XVI-lea şi Arcimboldo inventase ceva nemaivăzut şi inimitabil. Fără un talent ieşit din comun, portretele sale compozite puteau cădea în derizoriu şi eticheta de caricaturi l-ar fi urmărit toată viaţa. Din fericire pentru destinul său artistic, el pur şi simplu a entuziasmat feţele sus-puse ale vremii şi s-a bucurat de preţuire la cel mai înalt nivel. Poate şi de aici s-a născut o invidie care i-a distrus memoria postumă.

Oraşul Milano, ca şi întreaga Italie de Nord, se găsea din anul 1525 sub suveranitatea Casei de Habsburg. În 1562, Arcimboldo a fost chemat de către împăratul Ferdinand. la curtea imperială de la Viena. Fiul acestuia, împăratul Maximilian al II-lea l-a numit „pictor al curţii”. Arcimboldo s-a bucurat de un bun renume, nu numai pentru pictură, dar şi pentru lucrări decorative la diferite festivităţi, scenografie, lucrări de arhitectură, hidraulică etc.

În primii doi ani de activitate la Viena a realizat numeroase portrete ale membrilor familiei imperiale şi primele versiuni ale ciclurilor „Cele patru anotimpuri” şi „Cele patru elemente”, în maniera devenită tipică, constând în compoziţiile alegorice din obiecte, fructe şi legume. Aceste tablouri au fost prezentate împăratului în ziua de Anul Nou, în 1569. Picturile dăruite împăratului au fost însoţite de un poem explicativ, cu 300 de strofe, compus de umanistul italian Giovanni Battista Fonteo, spre glorificarea persoanei şi timpurilor de mare prosperitate ale patronului. 

Stăpânitor luminat, cu solidă educaţie umanistă deprinsă la Madrid, Maximilian al II-lea era foarte interesat de ştiinţele naturale. Când s-a instalat pe tron, a adus la Viena un elefant şi a fondat o grădină zoologică şi una botanică.

Naturaliştii şi oamenii de ştiinţă au avut în împărat un protector generos, care le încuraja studiile şi le oferea mijloace să-şi întreprindă cercetările.

Nu putea exista un mediu mai propice decât acesta pentru manifestarea capacităţilor combinatorii şi sintetice ale lui Arcimboldo.

Arcimboldo şi-a păstrat funcţia şi sub împăratul Rudolf al II-lea, fiul şi urmaşul lui Maximilian al II-lea, care a mutat capitala imperiului la Praga. Rudolf al II-lea, din punct de vedere politic un suveran fără însemnătate, în schimb un iubitor şi un protector al artelor şi ştiinţelor, a adunat la curte artişti, astronomi, astrologi şi alchimişti. Arcimboldo şi-a dovedit polivalenţa, funcţionând şi ca arhitect, decorator şi inginer de construcţii şi instalaţii hidrotehnice. Inventivitatea sa s-a concretizat într-un ciudat instrument muzical, ce funcţiona cu ajutorul unei instalaţii hidromecanice, denumit „Harpa Culorilor”.

Arcimboldo a creat o şcoală regală de artă şi nucleul unui muzeu artistic, din care se va dezvolta o faimoasă galerie de artă. A realizat şi numeroase picturi şi desene cu teme clasice. Din păcate,, marea majoritate a acestora s-a pierdut. Atunci când armatele suedeze au invadat oraşul Praga, în timpul Războiului de treizeci de ani, o serie dintre tablourile lui Arcimboldo, aflate în colecţiile regale, au fost luate drept pradă de război. 

Bizareria capodoperelor lui Arcimboldo a scos în evidenţă capacitatea inventivă a pictorului, a cărui originalitate a atras atenţia tuturor capetelor încoronate ale Europei secolului al XVI-lea. La festivităţile organizate la curte, ca nunta şi încoronarea lui Rudolf al II-lea, în 1571, respectiv 1572, Arcimboldo a creat numeroase costume originale, personaje extravagante, petreceri diverse, măşti groteşti.

În anul 1587, Arcimboldo a părăsit Praga şi s-a întors la Milano. Până atunci, prestigiul regal de care s-a bucurat maestrul a fost neegalat printre pictorii vremii. A continuat să lucreze pentru curtea imperială, printre altele, cele două tablouri celebre: „Nimfa Flora” şi „Rudolf al II-lea în chipul zeului Vertumnus”. Impresionat de aceste tablouri, Rudolf al II-lea l-a înnobilat, dându-i titlul de conte, în anul 1592.

La 11 iulie 1593, Giuseppe Arcimboldo a murit, bolnav fiind de calculi de retenţie urinară.

La câteva decenii de la moartea sa, renumele lui Arcimboldo a început să se piardă. Redescoperirea creaţiei sale artistice a avut loc abia în cursul secolului al XX-lea, sub impulsul picturii suprarealiste, fiind admirat în special de Salvador Dali.

Arcimboldo a fost interpretul culturii „magico-cabalistice”, caracteristică secolului al XVI-lea, şi al acelui manierism ce avea să urmeze picturii renascentiste. El a reaprins spiritele artiştilor dedicaţi fantasticului în arta contemporană. Astăzi, Giuseppe Arcimboldo pare încă un excentric pus pe şotii ce ricanează, din spatele portretelor sale cu cheie, pe seama păcatului trufiei şi al vanităţii umane.

Greu de categorisit şi de etichetat, fără emuli şi fără urmaşi

Arcimboldo a fost un pictor desăvârşit, cu o tehnică deosebită şi o ştiinţă de a picta orice, pe deasupra, şi excelent portretist. Astfel a ajuns să picteze bizare „capete compuse”, din fructe, legume, elemente vegetale, peşti, păsări, cărţi, obiecte metalice şi tot arsenalul contingent. Arcimboldo era un meşteşugar desăvârşit: ştia să picteze în cele mai fine nuanţe orice element din mediul înconjurător; în plus să-l încarce de sens şi mai ales de o curiozitate lângă care adjectivul metafizic nu e deloc deplasat.

„Că Arcimboldo, om – cine poate şti – sobru şi pragmatic, va continua să încânte atâta timp cât fantezia enigmatică, dar şi eventuala „filozofie” care se poate ascunde în spatele ei vor trezi interesul, e un truism. Un truism critic este şi înscrierea lui la loc de cinste în manierismul secolului al XVI-lea, ca şi considerarea lui ca un precursor al tuturor bizareriilor şi extravaganţelor artei moderne”, afirmă Costin Tuchilă. Arcimboldo reuneşte într-un singur cuvânt antropomorfizarea naturii, reversibilitatea cosmică, artificiul, natura ca suprem artificiu şi artificialitatea ca formă supremă de fantezie naturală.

Arcimboldo a fost unul dintre plasticienii independenţi, greu de categorisit şi etichetat, care nu a avut emuli şi nici urmaşi. Stăpân pe o tehnică impecabilă, minuţios observator şi reproducător al naturii înconjurătoare, psiholog şi ironist de forţă, Arcimboldo a ştiut să subjuge motivul natural fanteziei sale debordante spre a caracteriza umanitatea.

În anul 1563, Arcimboldo a pictat „Vara”, primul tablou din seria capetelor compuse. Motivul anotimpurilor nu era o noutate: încă din evul mediu târziu, breviarele şi cărţile de rugăciuni decorate cu miniaturi cuprindeau scene în care fiecare sezon era reprezentat printr-o activitate specifică. Arcimboldo a mers la origini, la un limbaj al formelor naturale esenţiale, aşezate într-un raport elocvent unele faţă de altele. Pe fondul întunecat se decupează chipurile încruntate sau surâzătoare ale fiinţelor destinate a reprezenta fiecare sezon, pentru iarnă şi toamnă trăsături masculine, pentru primăvară şi vară, feminine. Spre finele carierei, Arcimboldo avea să se reîntoarcă la tema anotimpurilor, realizând o lucrare în care le-a concentrat într-o singură figură. De data aceasta nu a mai apelat la profil, ci a preferat   impostarea trei sferturi.

Arcimboldo a promovat în mod obsesiv estetica paradoxului. După trei ani de la finalizarea ciclului anotimpurilor, Arcimboldo a pictat cele patru elemente: „Pământul” (compus din capete de animale), „Apa” (din peşti şi alte vietăţi marine, cu şirag de perle la gât), „Aerul” (din păsări) şi „Focul” (compus din obiecte metalice bine lustruite), cărora li s-a alăturat „Bibliotecarul (portret realizat din cărţi), care îl reprezintă pe istoricul curţii imperiale, Wolfgang Lazius. 

„Juristul”, tablou din 1566, este sinistru, exprimând obtuzitatea, grotescul, răutatea şi tot ceea ce privitorul vrea să-şi imagineze: capul este compus, voit dezgustător, din copane de găină, broaşte şi peşti. „Juristul” îl reprezintă pe posacul vicecancelar Ulrich Zasius, un personaj meschin, lacom, alunecos şi urât de contemporani. Lucrarea a avut darul de a-l amuza foarte mult pe împăratul Maximilian al II-lea. Minunatul portret al „Florei”, din 1587, este unul dintre ultimele tablouri de acest gen.

„Natură moartă”, lucrare din1590, reprezintă un castron plin cu legume, care întors se transformă în chip de grădinar. Asemenea tablouri, desigur extravagante, făceau deliciul tuturor amatorilor de curiozităţi.