natiune, naratiune, fictiune: Verile din copilarie

Din stanga... de acolo, vor ataca turcii. Erau ascunsi intre tufele de maces zburlite de mai bine de trei ceasuri, dar, daca stateai culcat in iarba, fara sa respiri si, mai ales, sa nu-ti fie teama (pentru ca atunci cand ti-e teama, iti tremura barbia), puteai sa le ghicesti turbanele miscandu-se printre frunze. De buna seama ca nu erau inca hotarati cum sa atace. Mai incercasera ei si ieri, dar au fost opriti exact langa prima brazda din holda de porumb. Acum, faceau alte calcule... poate, vor sa dea impresia ca s-au retras si, apoi, sa atace prin surprindere... Mai facusera ei asta de curand si aproape ca ajunsesera pana sub pruni. Niciodata mai departe. Oricum, nu era prea placut sa te lupti cu ei sub pruni, prin urzici, mai ales cand aveai pantaloni scurti. Asa ca e mai bine sa stai atent la orice miscare. Arcul in mana stanga, cu o sageata pregatita in coarda, iar celelalte, la indemana. Daca vor fi prea multi... si cand se vor ispravi sagetile, e bine sa ai alaturi sabia si scutul. In cele din urma, si prastia e o arma redutabila impotriva turcilor, daca stii cum s-o folosesti si, mai ales, daca ai pietricele potrivite. Albe si rotunde. Soarele se ridicase din coroana nucului si ardea limba de pamant unde astepta el inamicul. Sagetile din lemn de alun se strambau sub caldura. Pana si o furnica rosie se obraznicise sa urce pana pe coarda arcului, pipaind oarba urmele de cozonac cu nuca de pe degetele lui (sa nu mergi la razboi dupa ce mananci cozonac!). Un cosas ii sari pe mana, nestiind, saracul, in ce camp de lupta a ajuns. Poate, e iscoada turcilor! Inamicii il asteapta, de aceea nu ataca ei inca! Nu-l omori, cum merita... doar il prinse si-i rupse picioarele lungi (asa, n-o sa ajunga degraba sa le spuna unde sunt!). Atunci, trebuie sa-i spioneze si el... O sa-si ia doar sabia; oricum, nu faci mare lucru cu arcul in tufele de maces. Inainta taras pe langa nuc, se lipi cu burta de pamantul ars si se apropie de spinii tufelor. Nu mai intrase acolo niciodata... era intuneric si misunau serpi si balauri. Dar acum trebuia sa intre; cine stie ce pun la cale turcii? N-o sa intre adanc, doar cat sa-i auda. Isi stapani bataile inimii si se tari in intunericul de spini. La inceput, nu zari si nu auzi nimic. Apoi, niste vorbe intr-o limba necunoscuta (normal, vorbesc turceste, ce ma gandeam eu!?). Tocmai pe cand se gandea sa abandoneze misiunea, incepu sa priceapa din ceea ce se vorbea in intunericul hatisului si distinse doua umbre. Cu toate ca tremura de frica, nu scoase un cuvant. La cativa pasi de el, cele doua umbre vorbeau: Doamne, zice diavolul, toate ar fi bune, numai cat nu se vede! Lasa, c-om face noi, zice Dumnezeu, ca s-a vedea. Du-te in cele patru parti ale lumii si-mi cauta in pamant piatra de cea scumpa, cremene si aur. Ma duc, zice dracul. Si umbra cea intunecata disparu, dar iute se intoarse cu ceva, dar nu voia sa dea din mana. La urma, a trebuit sa dea, caci singur nu stia cum sa faca cu pamantul. Na, numai cat fa degraba lumina. Asteapta, zice Dumnezeu, caci nu se poate face cum gandesti tu. Tie, daca ti-i urat, cauta-ti alta treaba. Diavolul a scos lut si a facut un om sa semene cu Dumnezeu, ca sa nu fie numai ei singuri; sa fie mai multi. Cu mana pe sabie, se retrase din umbra tufelor. Acum, stia de unde vin turcii, cata frunza si iarba... De acum, nici pana sub pruni n-o sa ajunga ei si, mai ales, ii va bate pe toti turcii, ca sa-l scape pe batranul acela cu barba alba ce voia sa faca lumina... Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro