Natiune, naratiune, fictiune: Toamna pe ulita

Cum trece toamna pe drum, tocmai prin mijlocul satului, ca o usoara boare lasata in urma vesmintelor lungi ce abia ating colbul drumului. Isi intinde mainile subtiri cu pielea neteda si aromata, cu degete aproape transparente apucand aerul din care izbucneste miros de struguri zdrobiti si miez de nuca si bostan copt. Si toti plozii innebunesc si se apuca de rochiile mamelor, intinzandu-si boturile manjite de dulceturile ce curg peste buza borcanelor, iar mamele, ca niste closte, ii mangaie pe crestet, lasandu-le lungi urme de vanilie peste parul incalcit. Si gainile se incoloneza in urma carutei ce aduce malaiul de pe camp, si porcii zdrobesc intre falci mere zemoase, si vacile isi afunda boturile umede in otava uscata... Tocmai pe cand va povestesc toate acestea, plutonierul Borsila sta trist in fata postului de politie, neparticipand la tumultul naturii. Doar o raza de soare i se joaca pe chipul framantat de griji. In rest, in jurul lui, totul e incremenit... Unde e organul, unde e stalpul societatii rurale, chezasia legilor, buzduganul dreptatii, varful de lance? Unde e ochiul vigilent care nu doarme, unde e urechea ciulita, nara frematanda, muschiul incordat, osul pus la treaba? Unde sunt toate acestea si inca alte cateva pe care n-am puterea sa le insirui aici. Caci, oameni suntem si noi, si vazand statura uriasa a plutonierului garbovita sub povara grijilor nu se poate sa nu oftam si sa lasam la o parte unealta descrierii, apucand incet pensula grijulie a introspectiei (cu care dam praful de pe personaje ca sa aflam sub coaja ce se ascunde in sufletele lor). Iata, asadar, ca ne-am dat si noi mai aproape, in curtea postului de politie unde plutonierul pironea o umbra umeda din tencuiala cladirii. Daca am fi superficiali, am spune ca Borsila e necajit doar pentru echipa lui de suflet care-a ratat in cateva saptamani calificarea in Liga Campionilor si-n Cupa UEFA. Asta si pentru ca, mai zilele trecute l-am auzit oftand: „Sa nu tii caine rosu la casa!”. Dar nu, noi nu ne oprim aici, ci sondam mai adanc in sufletul chinuit al plutonierului. Si cum ochii sunt fereastra sufletului, iertata sa ne fie indiscretia, pe aici intram. Cate n-au vazut ochii lui albastri... cate intamplari i-au facut sa lacrimeze si cate sa priveasca incantati spectacolul lumii. Dar acum, ochii ii stau pironiti pe acea bucata intunecata si umeda din tencuiala postului de politie. Fara sa zabovim prea mult in mintea fostului militian, dribland scurt capcanele intinse de un creier bine instruit, coboram in sufletul personajului. Iara aici, dupa o privire atenta, descoperim doi omuleti care faceau zarva in sufletul plutonierului. Unul, mai deschis la culoare, statea in lumina sau, ma rog, in ceea ce noi spunem uzual, in lumina cunoasterii. Celalalt, cufundat pe jumatate in subconstient, ca intr-o apa cetoasa, urla de rasunau toate ungherele sufletului: „Cand ti se usureaza cainele pe pereti inseamna ca unul din soti nu prea trage cu casa; cataua vesteste patima femeii, canele, pe a barbatului. Cand canii simt asa ceva, apoi la cel necredincios nu se gudura cand intra in ograda. Cand se uda canele pe peretele casei, femeii ii place alt barbat...” Suntem azvarliti afara din intimitatea sufleteasca a personajului de valurile de ura ce-i inunda ochii... Ne retragem in tacere, respectandu-i zbuciumul launtric. Pe ulita e toamna. Seara, taraniii se intorc cu recolta. Se aude un caine latrand si-un planset de femeie... Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro