natiune, naratiune, fictiune: Tabloul Presedintelui la amiazã

Cand au ajuns langa rau, deja se auzeau clopotele de la biserica de peste apa, batand vesel sfarsitul liturghiei de duminica. Presedintele a coborat din masina, si-a intins mainile pocnind din incheieturi si a schitat sprinten cateva miscari de inviorare. De departe, Presedintele parea inca tanar, mai ales ca-i prindea bine lumina aceea nefiresc de alba ce se reflecta din apa raului, punandu-i in evidenta, ca intr-un „contre-jour”, umerii largi cu care, de atatea ori, isi intimidase adversarii politici. O clipa, chiar i-a trecut prin cap sa-l strige pe Gicu, soferul de serviciu, sa-i faca o poza „in cadru natural”. Ce pictura ar iesi de-aici, si-a spus, as putea macar sa le dau o tema de casa pictorilor care-mi bat toata ziua la usa cu tablouri de doi lei. Aici sa vina, sa vada natura vie… nu tot felul de artificii si flori imaginate in atelier. Sau macar o poza sa le arat… a mai staruit el asupra ideii care i se cuibarise moale langa melcul urechii, mangaindu-l placut pe creierul deconectat de la grijile politice ale judetului. Dar Gicu tocmai descarca din portbagaj o lada cu sticle de vin, lasandu-le atent in apa raului, dupa ce-o verificase cu palma, gonind pestii mici de langa mal. Baa, scoate-le de-acolo, ca numa’ le-ncalzesti. Cauta un izvor sau o vale, mai incolo, in padure, i-a strigat deranjat ca in locul ideii artistice i se plantase in creier greata vinului cald. Este, domn’ sef, este mai incolo, se baga in vorba si padurarul ce tocmai ajunsese pe mal, dupa ce gonise ca un apucat, inghitind praf in urma masinii Presedintelui. La 500 de metri, dupa stancile alea, e un izvor rece, mai completa Virgil, padurarul, tragandu-si sufletul. Ai auzit, Gicule? Pas alergator! Hai, domn’ Virgil, hai sa bem un cognac, sa ne mai invioram, pana ce pune asta vinul la rece, - il lua de dupa umeri Presedintele pe salvatorul ideii de vin rece, aburit, intr-o zi torida de vara. Virgil se gudura ca un caine sub mana protectoare a Presedintelui: Sa bem, domn’ sef, sa bem, ca d’aia am venit la iarba verde. Eee, nu numa’ pentru asta, il dojeni bland presedintele, luandu-si mana de pe umerii lui si facand un cerc larg prin aer: uita-te si tu, ce splendoare, ce minunatie, apa, munte, padure! Ce mai vrei? Pentru asta n-ai cuvinte. Raiu’ pe pamant… Da’ voi nu stiti sa apreciati ce aveti aici… Dupa cateva clipe in care Presedintele statu cu capul dat pe spate, absorbind energiile locului, iar Virgil se certa in gand pentru ideea proasta careia i-a dat glas, privind totodata cu jind la continutul sticlei scumpe de cognac, mai marele judetului se intoarse spre apa, intrebandu-l pe angajatul silvic: Ce zici, mestere, prindem azi peste? Crezi c-o sa muste? Ei - se inviora brusc padurarul, regasindu-se pe domeniul lui–, daca nu musca el, il muscam noi pe el. Io zic ca nici n-are rost cu undita, ca numa’ pierdem vremea. Eu stiu semnele. De pilda, cand sar pestii mici la musculite, are sa fie cald. Si pestele mare nu se misca din namol. Mare noroc trebuie sa ai ca sa-l misti de-acolo… Se spune ca acela care, in ziua de Pasti, cand zice popa: „Hristos a inviat”, raspunde „peste prind”, apoi acela prinde peste mult pe vara, dar si mare pacat face… Mai bine facem cum va spun eu… (Cititi in numarul viitor continuarea, din care aflam cum deprinde Presedintele tainele pescuitului si cat de folositoare ii sunt acestea in demersul sau politic). Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro