Natiune, naratiune, fictiune: Strainii

Pe la amiaza, pasii oamenilor lasau urme cleioase in asfaltul moale. Aerul devenise uleios si soarele incremenise deasupra ceasului din turnul Prefecturii. Pana si huruitul masinilor ce treceau podul parea infundat de un bandaj gros de tifon. Se uita in cutia viorii pusa inaintea lui, la capatul podului. Abia doua hartii, in rest maruntis coclit... Imi ajung de-o franzela, isi spuse, luand banii si punand vioara in cutia ei cu captuseala murdara. De langa el, un caine latos isi ridica intrebator capul. Lasa, luam mancare mai pe seara, acum e prea cald, ii spuse cainelui masurand din priviri distanta pana la chioscul de paine din coltul strazii. Poate mai adunam ceva si pentru mine, de-o cinzeaca, ii facu el semn cu ochiul. Acum ne retragem si noi la umbra, oricum nu mai avem clienti. Se ridica urmat de cainele mare si disparu in umbra podului. Se aseza pe culcusul de ziare si cartoane ce-l stranse langa un picior al podului, punandu-si cutia viorii sub cap. Cainele se intinse si el la picioarele lui, cuibarindu-se ca o gaina in lutul umed. Nici n-a apucat bine sa adoarma ca o voce necunoscuta il facu sa deschida ochii. Catre celalalt picior al podului, doi barbati inalti, asezati pe ciment, cu picioarele atarnandu-le in apa, beau bere si povesteau. De la bere vine racoarea asta, precis, isi spuse, inghitind cu greu o gura de aer rece, horcaind dureros din grumazul uscat. Corpul ii amortise, cu greu isi intoarse capul sa-i priveasca pe cei doi. Cat ai umblat prin pamant, n-ai dat de ceva ce straluceste? il intreba cel inalt si cu barba carunta pe celalalt. Ba am dat, spuse acesta jucandu-se cu picioarele in apa. Dac-ai dat, acela-i argint, mergi si mi-l ada, ii porunci barbosul intinzand mana spre el. Da’ cu acesta ce avem sa facem? se zburli piticul, care sorbea neincetat din sticla cu bere. Vei vedea! ii spuse omul cu barba carunta. Sorbi si el din bere apoi lua argintul in mana si-l framanta ca si cum ar fi un aluat. Din palmele lui cazura in apa raului monede stralucitoare. Ca un sarpe se scursera argintii prin unda raului. De-amu’, de acestia ai sa faci tu! Acestia sunt ai tai si se vor chema bani, i-a zis cel batran... Atat mai apuca sa auda apoi adormi pe cutia viorii, cu cainele culcat la picioarele lui. Era la fel de cald si acasa, in satul acela de campie... isi mai aducea aminte cum venea bunicul lui de la fan si-i spunea povesti ca sa adoarma la amiaza...caci Dumnezeu, macar ca era tovaras cu dansul, dar nu-i da nimica din cate le faceau amandoi. Numai banii i-a spus si i-a dat sa fie ai lui. Banii adica, cari i-a facut Dumnezeu, sunt curati, pe acestia i-au gasit oamenii si au facut si ei altii intocmai de pe dansii; si daca nimeresti peste astfel de bani, castigi, dar care sunt facuti de pe acei de la diavol sunt numai de bucluc. Dracul, cand a auzit asa, nu mai putea de bucurie, ca si lui ii da Dumnezeu ceva. A luat pe toti dracii lui, au facut masini si tot faceau la bani. Oamenii nostri au vazut cum fac dracii si s-au invatat de au facut apoi si ei... Atat si-a mai adus aminte cand s-a trezit, un cersetor batran, cu tocul viorii sub cap, cu doua hartii de 1 leu in buzunar. Nici cei doi straini ce beau bere la picioarele podului nu mai erau acolo... Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro