natiune, naratiune, fictiune: Sesiunea de iarna

Sesiunea studentului roman merita marcata in calendar cu cruce rosie, caci ea reprezinta o sarbatoare de reinnoire a timpului, de primenire si curatare de toti demonii de peste an. Pentru studentul roman, sesiunea din iarna este cea mai grea, caci peste ea apasa toate bauturile si bucatele sarbatorilor („Bautura-i temelie, mancarea-i fudulie”), miasmele si mirodeniile pradate asupra noptilor lungi de iarna, balsamurile si catifelele ce-au mangaiat umerii domnitelor cazute in noaptea de Anul Nou pe bratele barbarilor flamanzi de chefurile din marile cetati. Iar sub mana lor aspra de fasaitul foilor de hartie, in seara de Craciun e musai sa ninga si sa vina ger mare, ca pe vremea cand invatau colinde laice furand cu ochii centimetri buni din fusta profesoarei de limba rusa. Sesiunea este perioada magica in care, studentul roman se intoarce spre satul linistit, patriarhal („oare cand vine tata cu horinca aia pentru domn¼ profesor?”), care zace acum sub povara zapezii, incat pana si marmotele stau cu labutele sub fular. Singurul liman in aceste clipe de grea incercare il constituie faramele de amintiri, ce raman din sarbatorile de iarna. Gavrila din Centru, dintr-un sat troienit de pe Fisculas, venise acasa de sarbatori, ca in fiecare an. Din marea facultate de pe malul Somesului a adus cu el, ca un cadou de Craciun, doua-trei examene la care primise doar note inferioare decupate din sistemul de evaluare de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Dar cum, sub „spiritul sarbatorilor” si sub aburul horincii, sufletul studentului roman se dezbraca de haina grea a examenelor pierdute si prinde aripi spre a ajunge cu buzele pana aproape de Calea Lactee, si Gavrila a cazut intr-o meditatie „rurala” pe marginea unui pahar de horinca tistulit in toamna. Cu glasul stins, mangaind uiaga din fata lui, ca intr-un psalm uitat, isi plangea dorurile² „Vai, cata esti aci si cum nu-mi trebuiesti amu¼, dara cand is la Cluj, cum te doresc io pe tine... Si cum ma ajuti tu pe mine cand is pe marginea prapastiei... ca numat tu ma scapi cand nu pot invata cursurile cele lungi de farmacologie veterinara... si fata profesorului se lumineaza cand te vede si mana lui se indeamna a scrie mandru in carnetul meu. Vai, nu ma lasa amu si nici in vara, ca in tine mi-e toata nadejdea. Ca nici io nu te las pe tine... (mai adauga pierdut Gavrila, dand peste cap paharul de horinca), nici amu¼, nici in vecii vecilor..., si-si mai turna hotarat un pahar de pruna curata. Si tot asa, repetand ritualul si rugaciunea, Gavrila era convins in acele zile, ca nu-i mai trebuie multa vreme si in sesiunea din iarna ii va explica el profesorului cum se face o clona dupa Laika, de nici Gagarin n-o sa-si dea seama de diferenta. Dara au trecut acele sarbatori si rituri de initiere, iar studentul roman sta tremurand la usa examinatorului, pierdut in spatiu precum Laika, cu rugaciunea indreptata spre sacosele burdusite pe care tatal lui le-a dus ieri pana in sufrageria profesorului. Bafta! Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro