Natiune, naratiune, fictiune: Serpele din luna lui Marte

Diacul Todor, om in etate, cu palarie domneasca si curea lata (ca-n biserica si vara era racoare, iar prin sale i se strecurase durerea ca un sarpe alunecos) slujea de peste patruzeci de ani la biserica veche de pe deal. Vreo trei preoti crescusera sub versul lui molcom, un sfert de sat si-a tras patura de lut peste ochi sub cantarile lui si tot pe-atatia prunci, ba poate mai multi, au strigat sub grinda veche a bisericii cand el isi ridica glasul si izgonea Necuratul ce-si facuse culcus in sanul vreunei moase. Ca doar asa se cade sa intre pruncul in lume, curat si ferit de cele rele. Ca un bun crestin... Ca un bun crestin si-a facut diacul Todor datoria de atata amar de vreme. Pana si arhanghelii de pe pereti si-au inmuiat privirile aprige de cand incepuse diacul a sluji in strana. An de an, vocea lui se indulcea si, prin fumul de tamaie, asternea liniste pe fetele credinciosilor. Atat de mult se obisnuisera batranii satului cu vocea lui, linistita ca figura Sfantului Iosif, ca nu era duminica fara ca un mos sa adoarma in bancile vechi, scapandu-si carja pe dalele de piatra si trezind din picoteala toate babele din pronaos. Liturghia curgea linistita ca un cantec de leagan, fara nici o poticnire si, chiar daca vreun preot mai tanar se incurca, diacul avea grija sa sloboada iar glas molcom si linistitor in biserica, de nu bagau de seama nici sfintii din altar de sminteala preotului. Dar lucrurile s-au schimbat si oamenii au inceput a povesti, mai ales la crasma, dupa ce ieseau de la vecernie. „Cam de anul trecut, de pe vremea asta, de prin Postul Pastelui, s-o intamplat ceva”, le povestea oamenilor Gavrila, fatul de la biserica. „De pe-atunci, badea Todor tot chicoteste in strana si uita sa dea raspunsurile. Ba, cateodata il apuca rasul si cand se citeste Evanghelia, de nu stie parintele cum sa strige mai tare sa nu priceapa credinciosii...” Oamenii se mirau, mai inchinau un pahar, isi faceau cruce si apoi isi ziceau molcom: „se duce si badea Todor dupa cei la care le-o cantat la petrecanie... de-amu’ trebe sa ne cautam alt diac...” In Saptamana Mare, o tiganca se oprise pe treptele bisericii. Strangea intr-o desaga tot ce-i dadeau oamenii de pomana. Pe seara, intra in crasma si se aseza intr-un colt, cerand tarie. Oamenii vorbeau tot de diacul lor. Dupa cateva pahare, tiganca se apropie de masa lor. Scoase din desaga un graunte de usturoi si-l intinse spre barbati. „Daca-mi platiti o uiaga de horinca va spun ce-i cu diacul vostru”. Cum oamenii isi continuau povestile fara s-o bage in seama, tiganca zdrobi usturoiul de masa si rosti cu voce joasa, ca un descantec: „Cine omoara in luna lui marte un serpe, sa-i taie capul, sa-i puie un graunde de usturoi in gura si sa-l ingroape. Fiul de usturoi rasarit sa-l poarte la brau in ziua de Pasti in biserica, caci va vedea toate femeile fermecatoare, care nu pot sa intre in biserica deoarece au coarne. Tot acel om va vedea si femeile curve; ele cand se inchina la usa, isi pleaca capul – nu de smerenie, ci sa le incapa coarnele... Si-amu’, de vreti sa vedeti si voi, platiti tiganca!”, rase ea, scuturandu-si poalele largi in crasma joasa de langa biserica veche. Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro