Natiune, Naratiune, Fictiune: Sa nu amagesti pe nimeni!

Ca un sarpe somnoros se desprinde ceata de pietrele aburite ale parcului. Se incolaceste printre copaci si se zvarcoleste lovit de crengile uscate ale copacilor. Se duce dupa mireasa lui, luna. Asa il amageste in fiecare noapte. Asa il chinuie. Pana scuipa tot veninul peste noi. Pana-si lasa pielea prin crengile copacilor. Si-atunci, abia atunci, ii vezi carnea cruda zvacnind in praful drumului. Sarea pamantului ii patrunde in sangele rece si carnea i se desprinde rosie si tremuratoare sub ochiul rece al miresei. Atat pot eu sa spun, atat pot sa povestesc, doar atat... Si batranul tace, deranjat de oamenii care trec grabiti fara sa-i asculte povestea. Dar isi duce povestea tacuta mai departe descojindu-se din hainele vechi si ziarele in care a dormit o noapte intreaga pe banca de la intrarea in parcul orasului. Lumina curata, ca un bisturiu, in jurul lui orice urma de inchipuire nocturna si ramane fara cuvinte in aerul crud al diminetii. La cativa pasi, in cimitirul bogatilor, vaduvele presara bani si hrana peste morminte. Generatii intregi pandesc in spatele copiilor nevoiasi care ling pamantul semanat de pomeni. Sub aripile ingerului de piatra, femeile ascund flori, ca pentru o amintire smintita. Daca te-ai departa, uitandu-te de undeva de sus, acolo unde durerea se schimba in molcome fuioare iar trupurile femeilor cernite capata transparenta, diminetile cimitirelor si-ar pierde gustul lutului. Acela al argilei inecacioase pe care il simti cand te apropii de poarta unui cimitir. De acolo de sus ai vedea pietele vii ale orasului si vechi povesti s-ar intrupa sub cladiri umbroase. Doar din cand in cand, ingerul cu aripi de piatra ar trage o catifea groasa peste ochii tai ca sa poata ramane peste ani cu aceeasi privire linistita. In rest, poti sa vezi spectacolul matinal. Cernitele femei care povestesc sub crucile arse de rugina si aerul care zburleste parul de pe crestetul micilor cersetori. Abia catre amiaza, cand catifelele negre si grele trec inapoi spre oras, lutul se strange ca o carne dureroasa peste oase si vantul racoreste ranile pamantului. Ziua se asterne la picioarele lui, domesticita. Cersetorul batran din parcul orasului repeta aceleasi miscari. A uitat de sarpele diminetii, precum vaduvele au uitat de viata de dinainte, precum sarpele de luna, precum pietrele de arsura brumei. Alt ritm e propus acum de picioarele trecatorilor. Si toata lumea aceea e atat de departe. Multumeste adanc, plecandu-si barbia cand cad bani in palma lui. Face cruci largi si binecuvantarile lui se aud peste toata aleea. Doar catre seara, cand sarpele lenes ca o ceata isi lipeste pantecele rece de pietrele fierbinti ale parcului rosteste, mai mult pentru el: Sa nu amagesti pe nimeni cand vrei sa dai cuiva de facere de bine, ca plang mortii ca-i amagesti pe ei. Dar luna isi cheama mirele, iar el se imbraca in coaja de haine vechi pe banca de la intrarea din parcul orasului. Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro